Odată cu declanșarea primei mari conflagrații mondiale, Bucovina, aflată la răscruce de imperii, a devenit teatrul unor imprevizibile mișcări de trupe și operațiuni militare.
Imediat după ce primele patrule cezaro-crăiești, formate mai ales din români, au trecut hotarul în Basarabia cântând “Hai la Domnul Sfântul / Haidem peste Prut / Să luăm pământul / Care l-am avut”, rușii au intrat în Bucovina.
În septembrie, armata țaristă a ajuns la porțile Cernăuțiului, determinând retragerea întregului aparat guvernamental și administrativ la Vatra Dornei. După ocuparea, la sfârșitul lunii noiembrie, a capitalei Bucovinei au început recrutările și în districtul Sucevei.
Cu câteva zile înainte de trecerea în noul an, primele coloane rusești au trecut peste apa Siretului.
Așa cum se consemnează într-una din gazetele vremii, “vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 oare din amiazăzi, străbătu ca un fulger prin populațiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine dela Ițcani este negru de căzăcime rusească”.
Populația orașului era cuprinsă de spaimă, „spaimă care sporise și însutise numărul” invadatorilor.
”Nu erau – scrie în aceeași gazetă din primăvara anului 1915 – decât 22 de cazaci călări, cari intrară, venind dinspre Hatna, în Gara Ițcani”.
Patru cazaci au pătruns pe strada Burdujenilor până la bariera de la frontiera română și au încercat să încropească un dialog cu ostașul care stătea de santinelă, dar acesta, îndreptând arma către ei, „i-a invitat să-și caute de treabă”.
Cazacii s-au concentrat apoi la capătul podului spre Suceava și, peste puțin timp, urcau „pe drumușorul ce duce spre Șcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită (n.r. mănăstirea) Zamca”.
Un cazac împușcat
La Șcheia însă veniseră dinspre Costîna și Mihoveni 600 de cazaci călări conduși de un polcovnic (colonel).
Deși o parte din populație a părăsit Suceava, îmbulzindu-se către granița românească, o altă parte a locuitorilor a rămas, crezând că rușii, „care se pierduseră în direcția Costînii”, vor renunța să ocupe orașul.
În ziua de 2 ianuarie 1915, la orele amiezii, centrul orașului a început să răsune de pocnetul împușcăturilor.
Câțiva „finanți și jandarmi”, care au avut „inspirația să se ascundă în casele situate de-a lungul stradei principale, începând de la curmezișul stradei Cutului și până la Biserica Catolică”, au întâmpinat o patrulă rusească, revenită pe nesimțite, cu focuri de armă, iar unul dintre cazaci a fost împușcat.
Avocatul Samuil Isopescul
Coloana căzăcească auzind împușcăturile a înaintat spre centrul urbei. Aflându-se pe stradă și ferindu-se de gloanțe, avocatul Samuil Isopescul (care locuia în casa care există și astăzi și adăpostește filialele locale ale confederațiilor sindicale), socrul fostului primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges, „a luat asupra-și rolul greu și ingrat de a parlamenta, în numele orașului, cu rușii”.
Împreună cu un sergent, care era în acel moment singurul reprezentant al puterii autonome locale din clădirea Primăriei, au improvizat un steag alb și, urcându-se într-o trăsură, s-au îndreptat spre zona Areni, „unde avea să vie, în urma armatei, colonelul comandant”.
Cazacii, cu priviri crunte
Colonelul rus, care conducea coloana, a aflat de moartea cazacului din patrulă și, înfuriat, a amenințat că va da foc orașului dacă într-un ceas nu va fi predat trupul acestuia și nu va fi prins făptașul.
Între timp, „cazacii, în mulțime de două sotnii, descălecară și se înșirară înaintea primăriei, de-a lungul stradei principale.
Cazacii, cu priviri crunte, cu cușme mari și mițoase, cu iataganele lungi la brâu, aveau un aspect îngrozitor dar totodată și neobișnuit de atrăgător”.
Cetele de cazaci au început să caute prin oraș, „au năvălit prin case, au lovit cu stratul puștei, au biciuit cu nagaica, au furat și jăfuit”.
Ultimatumul și steagul de mătase
Comandatul rus a dat ordinul de incendiere a orașului și a început cu una din case în care au fost aruncate câteva grenade. Disperat, încercând să-i îmblânzească furia, Samuil Isopescul și părintele exarh Mihai Sârbu l-au implorat să cruțe orașul.
Comandantul a fixat un ultimatum pentru a doua zi: dacă până la orele opt dimineața nu era predat trupul cazacului ucis, împreună cu cel care a făcut fapta, vor bombarda și vor nimici Suceava cu tunurile.
Cetățenii urbei mai trebuiau să plătească o contribuție de 10.000 de coroane și să asigure 600 de pâini, 250 de kg. de zahăr, 10 kg. de ceai, 6 kg. de vaselină, polcovnicul având pretenția de a fi întâmpinat de reprezentanții urbei cu un steag alb de mătase pe care se fie scris numele orașului.
Orele erau numărate; Suceava se afla în mare primejdie.
Cazacii au încălecat și au ieșit din oraș retrăgându-se în tabăra de la Șcheia.
Ultima încercare
Situația l-a determinat pe deputatul dr. Eusebie Popovici (cel care, ca primar al Sucevei în anul Marii Uniri ce avea să se înfăptuiască în anul 1918, i-a întâmpinat pe primii militari români, cei 48 de ostași ai Companiei IV Grăniceri, în frunte cu maiorul Anton Ionescu, arborând tricolorul românesc pe turnul Primăriei) să-i convoace pe cei câțiva consilieri comunali, care se mai aflau în oraș, pentru a găsi o soluție de salvare.
S-a luat hotărârea ca Eusebie Popovici împreună cu Epaminonda Voronca, consilierul căruia i s-a încredințat temporar cârma orașului după fuga primarului Fuchs, întovărășiți de preotul Sârbu, să meargă în dimineața următoare la cartierul general al cazacilor de la Șcheia, pentru a face o ultimă încercare de a obține mila rușilor.
Milă creștinească
De-a lungul drumului către Șcheia „erau înșiruite santinele de cazaci care salutau militărește” stindardul alb de mătase.
Pe la casele din marginea satului „se zăreau cai căzăcești legați de garduri și cazaci care își terminau toaleta și așezau șeile…pe sub molizii crenguroși din întinsa grădină (a boierului Antonovici) erau adăpostiți caii frumoși ai ofițerilor și mulțimea de cazaci, care se mișca în tăcere, învăliți în mantalele lor lungi și mohorâte”.
Delegații au fost primiți de colonel și, după ce i-a ascultat, acesta s-a dovedit îngăduitor.
Le-a spus că cruță orașul și renunță la contribuția de 10.000 de coroane, cerându-le însă să dea dispoziție să se tragă clopotele bisericilor pentru ca „populația creștină să se poată închina după cuviință și după legea strămoșească, să poată dobândi ajutorul și îndurarea lui Dumnezeu în aceste vremuri de grea cumpănă”.
Stindardul alb, din mătase, purtat de delegații urbei pe drumul ce coboară spre Șcheia, s-a dovedit purtător de noroc.
Ortodocși ca și românii, rușii au dat dovadă de milă creștinească.
Destinul
În primăvara anului 1914, an în care a izbucnit primul război mondial, se stingea la Suceava Franz cavaler Des Loges, primarul care s-a aflat în fruntea urbei vreme de 23 de ani.
Căsătorit cu Lola Isopescul, fiica avocatului Samuil Isopescul, Des Loges, care cu zece ani înaintea intrării cazacilor în Suceava încheia construcția noului imobil al Primăriei, a rămas în memoria urbei ca cel mai vrednic edil.
Destinul a făcut ca socrul său să fie unul dintre cei care au salvat orașul și, odată cu el, imobilul Primăriei de tunurile cazacilor.
Salvatorul orașului
Revenind în oraș înainte de plecare, însoțit de adjutantul său, polcovnicul rus i-a îndemnat pe cetățenii urbei să fie liniștiți dar “să-și păstreze însă bine banii și odoarele, căci bravii săi cazaci au totdeauna nepotolită poftă de asemenea lucruri”.
Oprindu-se în fața Primăriei el a rămas însă surprins “a nu-l afla pe dr. Isopescul, precum le fusese vorba cu o zi mai înainte”.
Salvatorul orașului, “îngrozit de cele întâmplate și de chinurile ce le suferise familia sa”, a părăsit urbea în timpul nopții.
