Este posibil ca mesajul explicit pentru o Europă Unită să fie perceput în România de astăzi ca un mesaj idealist, nonpragmatic și fără o finalitate vizibilă, fără un conținut concret/palpabil pentru cetățeanul obișnuit; totuși, un astfel de demers este, cred eu, absolut necesar pentru a da contur speranțelor ce ne definesc pe toți. Începuturile construcției UE (1951) au reflectat un demers idealist, aproape imposibil de concretizat la acel moment, când Europa își revenea cu greu după două conflagrații mondiale și după secole de diviziune, de dispute economice/sociale/culturale; încheierea Războiului Rece a creat un context mai favorabil pentru o Europă Unită în care toți cetățenii să aibă șanse egale la un viitor mai bun.
Construcția UE s-a sprijinit de la începuturi și până în prezent pe consolidarea treptată a trei piloni: primul pilon, de tip federativ, denumit Comunitățile Europene(CE); al doilea pilon, de tip confederativ, denumit Politica Externă și de Securitate Comună(PESC); al treilea pilon, tot de tip confederativ, denumit Justiție și Afaceri Interne(JAI).
În cadrul primului pilon (CE), construcția UE a început ca o uniune vamală, respectiv libera circulație a mărfurilor și politică comercială comună față de terți, continuând cu realizarea pieței interne unice, adică libera circulație a serviciilor, capitalurilor și persoanelor; moneda Euro și uniunea monetară, PAC, problematica consumatorului sau cea a emigrației sunt subsumate aceluiași vector al consolidării UE.
Structura celui de-al doilea pilon, PESC, include elemente ce țin de instituirea unei politici externe comune pentru „cei 27”, promovarea drepturilor omului și consolidarea democrației în statele membre; se adaugă problematica unei politici comune de securitate, ca subsistem de facto în cadrul NATO.
În fine, structura celui de-al treilea pilon, JAI, include cooperarea între țări membre și instituțiile UE pentru a preveni/combate traficul de droguri, traficul de arme, crima organizată, terorismul internațional și alte aspecte similare.
Aminteam în articolul anterior că depășirea actualelor tensiuni survenite între România și Italia, cât și problematica integrării unor minorități de diverse tipuri, necesită sprijinul instituțiilor UE cât și negociere/compromis între toți factorii implicați; nu este admisibil, cred eu, ca atitudinile extremiste, antisemitiste sau xenofobe, să se mai manifeste într-o Europă Unită. Apreciez că șansa integrării României în UE pe termen lung, cât și depășirea momentului nedorit actual, rezidă și în implicarea fiecărei instituții românești pentru a construi punți culturale cu lumea Occidentală; mă gândesc la mass-media, lideri de opinie, partide politice, fiecare companie, universitate, instituție educațională, ONG, primărie sau alte tipuri de instituții administrative ce pot și trebuie să inițieze proiecte pentru cunoaștere/apropiere culturală între Estul și Vestul continentului. Fără a face recurs la istorie, mă simt dator să invoc rolul pe care l-a jucat religia, prin diversele culte religioase, în consolidarea Civilizației Occidentale; în mod deosebit rolul jucat de Biserica Creștină merită și trebuie să fie invocat în societatea debusolată de astăzi; după aproape un mileniu de ruptură(1054) între două Biserici Creștine, prin reconcilierea dintre Vatican și București (1999), începe perioada unui climat de deschidere/înțelegere între națiunile Europei, climat care să favorizeze realizarea unei Europe bazate pe „unitate în diversitate”.
În măsura în care fiecare dintre noi înțelegem și acceptăm că Europa Unită înseamnă deopotrivă avantaje și dezavantaje, că viziunea liberală înseamnă dialog, că într-o lume globală suntem dependenți unii de ceilalți, că unitatea înseamnă forță în competiția globală, în aceeași măsură Europa Unită are o șansă pentru viitor.
