Către normalitate?

Ai zice că Rodica Rodean a îmbrăcat straiul alb de preoteasă a Prieteniei: păstorește Asociația „Universul prieteniei”, pare-se că și un post de radio, scrie, militează, întreabă, răspunde, se agită, în apărarea unui sentiment care, barem teoretic, n-ar avea nevoie de nici o susținere din afara proprie-i ființări. Puțini sunt cei care se îndoiesc de virtuțile prieteniei (Jules Renard: „Nu există prieteni, există doar momente de prietenie”), lucrurile le complică prieteniile greu explicabile (Chaplin-Einstein, Marquez-Fidel Castro, Meryl Streep-50 Cent ș.m.a.), câteodată amiciția se preschimbă în ură (Tolstoi-Turgheniev, Marquez-Llosa, Barbu-Preda…), așa că încă o pledoarie argumentată în apărarea gingașului și, totuși, puternicului sentiment nu poate fi decât salutară.
O face Rodica Rodean într-o carte care „stă să apară” și am citit-o în manuscris, adresând întrebări adesea incitante unor onorabili condeieri ieșeni. Cauza fiind dinainte câștigată, rămâne de real interes diversitatea abordărilor, mai ales că, în ordinea prioritară a sentimentelor românilor, prietenia a avut parte de un grav și revelator moment de cumpănă: 1989. Mi-e destulă propria experiență: împlineam 50 de ani în februarie 1990. Telefonul meu, pe care prietenii îl înroșeau în momentele aniversare, a rămas dintr-odată mut – era cât pe ce să anunț la Deranjamente! Poate autoarea este conștientă de înscrierea activismului său într-o pilduitoare tradiție ieșeană, poate o face instinctual; oricum, gestul se cuvine prețuit și aplaudat.
Puțin recurs la istorie nu strică. În 1931, scriitorii ieșeni au organizat conferința „Despre prietenie”, cu participarea lui Topârceanu, Sadoveanu, Demostene Botez, I.I. Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr.T. Popa, George Lesnea ș.m.a. Mottoul conferinței l-a constituit un citat din Dimitrie Anghel: „Iașul e o vastăfamilie în care toți se cunosc, se ajută și se tolerează.” Închipuiți-vă, astăzi, o astfel de întrunire pe tema amiciției dintre scriitori! Așa va fi fost totdeauna? „La Capșa, unde vin toți seniorii / Local cu două mari despărțituri / Într-una semănâncă prăjituri / Și-n alta se mănâncă scriitorii.” Epigrama, cu largă circulație în epocă, ar putea lăsa impresia că oamenii scrisului din perioada interbelică își priveau confrații cu ochi de… antropofagi! Nimic mai fals. Sigur că nu era „paradisul general”, că existau și destule idiosincrazii, contestări și polemici aprige, dar scriitorimea se respecta, cultivând întâi de toate prietenia, sprijinul reciproc în momente grele, lăsând loc doar accidental disputei vehemente de orgolii.
Iașul, care a oferit cândva istoriei literare lecția unei mari și rodnice amiciții, a dezvoltat cel mai hotărât cultul solidarității de breaslă, ducându-l până la exemplaritate. Atunci, ca și acum, opiniile politice erau varii și, de regulă, ireconciliabile, întinzându-se pe toată lărgimea spectrului, de la extremismul zărghit de dreapta (Giorge Pascu) la socialismul de Sărărie (Const. Stere), însă, greu de crezut, afectau prea puțin relațiile interumane. Când Goga a revenit, în vizită, la Iași, a fost întâmpinat, la gară, de scriitorimea ieșeană în păr. Deși insistența cu care ardeleanul a găsit de cuviință să-și susțină tezele politice a deranjat evident, la plecare l-a condus aceeași formație, intactă: „Una-i una, alta-i alta!”, a exclamat Topârceanu.
Azi, judecata de valoare începe, tacit dar obligatoriu, cu întrebarea „ăsta, cu cine-i?” Sus Tudorache dacă-i de-al nostru, jos Tudorache dacă-i de-al lor! În 1932, toți scriitorii ieșeni au sărit în sprijinul năpăstuitului Bacovia, trei ani mai târziu, Kirileanu l-a salvat pe Iorga organizând o evadare… cu pluta, G.M. Zamfirescu l-a cules de pe drum pe Bogdan Amaru, abia ieșit din sanatoriu, și l-a găzduit în cămăruța lui din podul teatrului, Sadoveanu l-a recuperat pe „dezamăgitul” Panait Istrati – „vino la mine, la Iași, bre, omule necăjit…” – Sandu Teleajen l-a debutat pe banii lui pe G. Lesnea etc., etc.
Avem și astăzi parte de zâmbete, amabilități, necrologuri îndurerate și sărbătoriri cu șampanie. Ceva însă, ceva esențial, s-a rupt: solidaritatea de breaslă a fost înlocuită cu solidaritatea de grup. Sigur că, după atâtea prefaceri și reașezări, era firesc să apară modificări și în relațiile interumane. Cum spunea Shakespeare (în „Hamlet”), „prietenii noștri se schimbă odată cu norocul nostru.” Probabil că (e-o ipoteză) inamicul comun (cenzura și „îndrumarea” restrictivă) determina solidarizări în numele aceluiași țel, râvnitul acces liber la tipar. Dispărând Goliath-ul statului totalitar, scriitorul are a se confrunta cu rigorile cenzurii economice, greu surmontabile, și, mai ales, cu obsesiile propriului destin, oglindit în albul încăpățânat al colii de hârtie. Mă tem că, dincolo de pojghița amăgitoare de suprafață, fiecare rămâne să scrie și să moară singur.
În cartea Rodicăi Rodean, un mănunchi de scriitori ieșeni pledează unison și explicit pentru virtuțile amiciției. Să fie un semn al revenirii la normalitate? Dea Domnul!