Câți? Nici unul!

De mirare câte nu se știu din istoria recentă a fotbalului românesc! O cărticică apărută postum este semnată de Neculai Popinceanu, considerat unul dintre fondatorii Școlii politehnice ieșene și, totodată, „începător” într-ale mișcării sportive în Copou. Autorul i-a încredințat manuscrisul, înainte de a-și da obștescul sfârșit, lui Vasile Arhire, care a făcut ce a făcut și a izbutit să-l editeze cu sprijinul Universității Politehnice. Sumedenie de povești neștiute, unele grave, altele de tot râsul, descoperi în paginile scrise sub semnul cronicărescului „să se știe”; n-ar strica să le răsfoiască, barem spre a lua aminte, răsfățații fotbalului de azi, prea de tot robiți banului și prea puțin „sâmțitori” la istoria clubului și la orgoliul orașului! N-aș crede că, până acum, cineva a știut că „Poli” Iași s-a născut… la Cernăuți (frontul se afla la Cotul Donului!), când a luat ființă, sub egida Școlii politehnice, stabilită în capitala Bucovinei din 1942, echipa de fotbal ce activează și azi. Adevărat, în coada clasamentului, dar rămâne speranța că, odată și odată, „va fi sărbătoare și pe ulița noastră” din Copou. A urmat refugiul la Turnu Severin și întoarcerea la Iași în 1945. „Aspectul orașului – își amintește autorul – era detestabil. Circa șase luni, frontul a fost la câțiva kilometri de oraș, Iașul era bombardat tot timpul, a fost parțial distrus, și, mai ales, devastat de bande de răufăcători”. Fosta capitală moldavă se afla atunci sub vegherea Comandamentului militar sovietic, pe strada Berthelot funcționa ditamai lagărul cu prizonieri de război, magazinele erau goale, ocupanții ruși își făceau de cap. Cui să-i mai ardă de fotbal? Politehniștilor! În octombrie 1945, rectorul Parteni a aprobat înființarea „Clubului Sportiv Muncitoresc-Studențesc”, cu trei secții: fotbal, volei, șah. Singurul teren de sport din oraș era cel din Copou, fără gard, denivelat, cu gazon… natural, fără apă, canalizare, electricitate, fără porți, cu o tribună de 150-200 locuri. Nu existau nici ghete, nici mingi de fotbal (care nu se fabricau în țară!), sportivul își făcea singur rost de echipament. Pentru refacerea stadionului s-a apelat la câteva întreprinderi locale, cărora, în contra-partidă, politehniștii le desenau gratuit planurile de reconstrucție și amenajare a clădirilor bombardate. Din 1946, „Poli” era componentă a diviziei B seria I-a. Fabrica „Textila” a oferit gratuit un set de tricouri, meseriașii cizmari ai lui Bosânceanu (de pe str. Lăpușneanu) au confecționat primele șapte ghete de fotbal, primarul a aprobat 25 de pâini pe zi, iar ajutorul suedez un sac de zahăr și câteva pachete cu conserve de carne „ținute sub cheie la Laboratorul de mașini electrice”. Fotbalistul primea, zilnic, 150 gr. zahăr, o conservă și-o pâine. Primele meciuri s-au jucat fără plase la porți, că fuseseră furate de mult și nu se găseau nicăieri de cumpărat; cu aprobare specială obținută de la FRFA, au fost înlocuite prin… doi „arbitri de poartă” însărcinați să urmărească traiectoria șuturilor. Începuse campionatul și lotul ieșenilor număra în total… 7 jucători. Meciul de la Ploiești sta și el să-nceapă; minune, de la gară vin în ultima clipă (din Ardeal, din Banat) încă trei echiperi… „La meciurile de acasă preferam să jucăm cu mingea adversarului, noi neavând decât o singură minge bună. Dacă se strica în timpul jocului, pierdeam cu 0-3”. Când s-au cutezat cantonamente, arătau cam așa (la Piatra Neamț): „acolo, echipa CSMS, adică 20-25 persoane cu tot cu conducători, era cazată la o școală, toți într-o cameră mare (n.n.: sală de clasă probabil), cu paturi și lenjerie rudimentară, fără apă la vestiare, cu o cișmea în curte și cam atât”. Nici vorbă de prime de joc, „prime de instalare”, „prime de obiectiv” salarii și hoteluri de lux, deplasări cu avionul ș.a.m.d. Regulamentul spunea că echipa gazdă trebuie să deconteze oaspeților biletele de tren clasa I-a; ieșenii călătoreau cu clasa treia și rețineau diferența, cu care mai astupau găurile din buget… Autorul s-a retras din conducerea clubului speriat de… Miliție! „Se prezintă la catedră un individ cu cizme” care-l duce la Miliția județeană, cerându-i să declare ce s-a făcut cu banii încasați pentru invitațiile vândute pe post de bilete (un expediment la care toate cluburile apelau pe atunci). Spăimos, profesorul încerca să-și scrie declarația, când milițianul revine aproape cerându-și scuze: „Tovarășe profesor, sportul trebuie să meargă mai departe fiindcă așa trebuie. Sunteți liber”. Bietul tablagiu nu s-a orientat cum trebuie, a dat curs vreunei reclamații și acum a primit mustrările superiorilor, la rândul lor sever avertizați de la partid să nu se amestece unde nu le fierbe oala… Către finalul cărții, profesorul Popinceanu pune o întrebare esențială, la care-și răspunde singur: „Câți dintre echipa de fotbal Poli Iași sunt studenți la Politehnică? Nici unul.”