Câtă ipocrizie, Dumnezeule, mai e și-n sărbătorile astea!

După ce sărbătorile creștinești au rămas la câteva borne calendaristice în urmă, putem respira în cor, ușurați, cu toate cămările de ipocrizie epuizate. Bine c-au trecut și bine că ne putem întoarce liniștiți la oile noastre, la mișmașurile care ne-au intrat adânc în sânge.
Ne-am tot urat, până la indigestie, „Sărbători fericite cu sănătate și fericire!”, și-am întrebuințat deseori, pentru asta, cuvinte așezate într-o topică ciudată, contorsionată, din care sensul ieșea doar după intervenția echipelor de descarcerare. Am prins cuvintele de beregată, apoi le-am sucit și răsucit, de parcă le-am fi supus unor ședințe dure de yoga, de-ale lui guru Bivolaru, ușoară cătușa-i fie.
„Fie ca sfintele Sărbători și vestea caldă a Învierii să vă picure în suflete blânda lumină care iradiază pace, bunăstare și fericire iar gândul cel mai pur să vă însoțească fără preget pe calea fără ocoliș a Domnului!”
Cuvintele plesnesc pe la încheieturi, rupându-și tendoanele, iar limba ți se-ncurcă-n gură! Să fiu al naibii, dar când, în afara acestor sărbători de-o imensă fățărnicie, oamenii mai folosesc asemenea vorbe, asamblate în construcții de acest fel, proiectate parcă de niște arhitecți beți ai lexicului?
De ce nu ne urăm lucruri normale, într-o limbă normală, folosită în vorbirea de zi cu zi? De ce nu ne spunem simplu „Domnul cu tine și s-o scoți la capăt cu lizingul la autoturism!” sau „Îți doresc multă sănătate, fiindcă cea mai banală operație de apendicită te costă 100 de euro și dacă nu-i ai, medicul creștin te lasă să crăpi fără să te despice cu bisturiul!” ori „Viață lungă alături de soție, pentru că un divorț înseamnă și partaj, și-atunci să te ții!”?
E ca și cum ne-ar fi rușine de ceea ce ne iese pe gură, și-am simți nevoia să ne spunem toate minciunile astea într-un limbaj care aduce mai degrabă cu vietnameza, decât cu româna noastră strămoșească.
Nu știu de ce, la sărbătorile astea, oamenii simt nevoia să pozeze în ființe mari la inimă și degrabă iubitoare ale aproapelui. Probabil că mielul, ingerat pe săturate de Paști, își transmite blândețea și nevinovăția sa naturală în ființa celui ce-l înghite.
Dar apropo de sărbătorile la care ne-am referit: și eu, la fel ca și dumneavoastră, mă pot lăuda cu o performanță eminamente creștinească. Anume că cele mai mari țepe nu le-am luat nici de la musulmani, nici de la evrei, nici de la budiști.
Ci de la creștini ortodocși, ca și mine, care de Paști și de Crăciun își fac din gură rampă de lansare pentru niște urări în care nimeni nu crede barem o iotă.