Sunt un fumător înrăit. Fumez în birou, fumez acasă, fumez în birourile altora, chiar dacă ei sunt nefumători. Când ies din birou să merg la o întâlnire sau alta îmi aprind o țigară, când ies dintr-o clădire îmi aprind o țigară. Fumatul a devenit un reflex. Nu neapărat o necesitate. Am încercat într-o zi, cu mari eforturi, să fumez doar atunci când simțeam nevoia. Bilanțul a fost șocant: golisem pachetul cu doar 7 țigări. Șocant, pentru că, într-o zi obișnuită, când îmi aprind o țigară de fiecare dată când mă furnică degetele, mă apropii binișor sau chiar trec de două pachete pe zi. Ca mine sunt mulți. Aș putea spune că majoritatea fumătorilor. Cele mai multe țigări le fumăm din reflex, din obișnuință, nu din necesitate. Necesitate. Ce necesitate o mai fi și asta, să fumezi… Suntem conștienți de pericolele fumatului, ne facem cruce când vedem fotografii cu plămâni înnegriți și găuriți de fumul de țigară, ne trece un fior când privim fețe îmbătrânite, prea devreme, de nicotină . Dar (nu-i așa?), după aia ne aprindem din nou o țigară, pentru că e puțin probabil să ni se întâmple așa ceva nouă.
Fumatul este, după părerea mea, un drog. Îl iei de tânăr. Începi cu o țigară, la un chef cu colegii. Ajungi la trei – patru țigări, dar spui răspicat că la atâtea te oprești. Îți explici ție, le spui prietenilor, încerci să te convingi că nu vei ajunge un fumător. Tu fumezi doar la petreceri sau la o bere cu gașca, dintr-un teribilism de care ești conștient și pe care îl accepți. Așa am început toți. Sau cei mai mulți dintre noi. Cu o țigară la petreceri, sau, în alte cazuri, cu chiștoace pufăite după colțul blocului, cu ochii cât cepele, să nu ne vadă părinții sau vecinii. Încet, încet, numărul țigărilor zilnice, fumate pe ascuns, a crescut. Era perioada în care nu eram încă dependenți. Dar ne simțeam bine. Aveam și „modele”. Vedeam oameni în toată firea trăgând cu sete din țigară, pe stradă. Erau bărbați adevărați. La fel ca cei pe care îi văd și puștii de astăzi… O bere pe terasă, în perioada adolescenței, parcă nu avea gust dacă nu era garnisită cu o țigară. Mai apoi, ne-am căutat scuze pentru fumat. Cei care am făcut facultatea, invocam stresul sesiunilor sau plăcuta savoare a tutunului din pauzele dintre cursuri. Fără să ne dăm seama, anii au trecut pe lângă noi și, cu scuzele pe care ni le-am găsit pentru diferite etape ale vieții, am ajuns fumători înrăiți. Sau, pur și simplu, fumători. Ce e mai grav e faptul că suntem conștienți cu toții de efectele nocive ale fumatului. Ce e mai grav e că unii dintre noi (între care și eu) nu facem absolut nici un pas pentru a ne încerca să ne lăsăm de fumat. Tutunul a intrat în felul nostru de a fi.
Am scris aceste rânduri pentru că, astăzi, am citit într-un ziar un amplu articol legat de interzicerea fumatului în toate locurile publice din Franța, începând cu 1 februarie. Francezii vor interzice fumatul inclusiv în restaurante, baruri, cazinouri și discoteci, dar acestora li s-a acordat o păsuire, până la 1 ianuarie 2008. Sunt, cum spuneam, un fumător înrăit. De fapt, cred că mai corect spus, un fumător inconștient, deși asta sună puțin a pleonasm. Deci, ca fumător înrăit și inconștient, o măsură de interzicere a fumatului în locurile publice din România ar trebui să mă revolte. Dar nu. Îmi doresc să se ia o astfel de hotărâre. Îmi doresc să se interzică fumatul în locurile publice din România și să fie permis, la fel ca în alte țări, doar în locurile special amenajate din restaurante, baruri, etc. Nu vreau să bravez, să spun că mă gândesc la binele celor din jur, la sănătatea nefumătorilor, la stratul de ozon, la mediul înconjurător, la adolescenții care-i privesc pofticioși pe fumători, la ciuturiii care caută chiștoace etc. Toate astea există și nu mă lasă indiferent. Dar, cum spuneam, mă gândesc la mine. Dacă nu mă las de fumat, dacă nici măcar nu încerc să mă las de fumat, o lege care limitează fumatul e binevenită. Pentru mine, unul dintre milioanele de inconștienți din această țară.
