Unul dintre cele mai dificile procese din România a fost acela al retrocedării către foștii proprietari a caselor și terenurilor confiscate de comuniști. Nu s-au bucurat de mai multă solicitudine nici măcar cei care au luptat pe front, cu arma în mână pentru țară. La Calafindești, cea mai frumoasă clădire din comună este o casă veche, din cărămidă și piatră. Deși marcată de anii care au trecut peste ea, clădirea străjuită de brazi atrage privirile oricui trece prin față. Casa a fost construită de ofițerul de armată George Turtureanu. A angajat oameni din sat, care sub îndrumarea unui arhitect din București au ridicat clădirea în care ofițerul, maior la acea vreme, dorea să locuiască împreună cu soția sa Elena, atunci când venea acasă, în Bucovina.
Maiorul s-a căsătorit târziu, cu văduva fostului comandant al Străjeriei Regale, Teofil Sidorovici, povestește acum nepoata sa, în vârstă de 83 de ani, Electra Popescu. Casa a fost gata în 1942, dar ofițerul nu a apucat să se bucure prea mult de ea.
„În 1948 s-au instalat aici rușii. Când au plecat au luat argintăria și tot ce au mai putut căra. Apoi a fost spital pentru tifos exantematic, că boala făcea ravagii la acea vreme. Pe urmă au luat-o comuniștii, au făcut post de poliție, apoi primărie și a lor a fost până în 1998. Fratele mamei, înaintat în gradul de general maior, a revendicat-o prima dată în 1969, instanța a stabilit să i se dea, dar nici după 10 ani, când a murit, nu a primit-o înapoi”, ne-a spus Electra Popescu.
George Turtureanu a fost decorat pe front și înaintat excepțional la grad de general Din documentele păstrate cu sfințenie de nepoata sa, cea care l-a și moștenit, de altfel, reiese că generalul George Turtureanu a fost cel care la 23 august 1944 a salvat de la distrugere instalațiile tehnice ale regiunii petrolifere și comunicațiile din defileul Prahovei, în calitate de comandant al apărării antiaeriene. Pentru aceasta a fost decorat cu Ordinul Apărare Patrie și înaintat în grad excepțional la general.
După război, rămas fără casă, a stat cu chirie în București, într-o singură cameră, cu baie comună și cu intrare pe scara de serviciu. După ce instanța a stabilit că nu deține nici o locuință în proprietate și că are dreptul să-și primească înapoi casa din Calafindești, i-a scris un memoriu și fostului prim secretar Miu Dobrescu, în 5 martie 1970, și l-a rugat să pună în aplicare hotărârea instanței. Fără rezultat.
A murit în 1978 și a fost înmormântat în cimitirul Ghencea Militar, pe Aleea Generalilor. Soția sa, Elena, născută la Viena și educată la Cernăuți, a rămas în aceeași cameră din București, unde a murit în 1983. A cerut să fie arsă la crematoriu, nu a vrut să fie înmormântată în pământul țării care i-a tratat soțul cu atâta nedreptate.
Cărțile din bibliotecă au fost arse în curtea casei Nepoata generalului, Electra, nu a abandonat însă niciodată lupta. Fiică de preot, a crezut cu sfințenie că va veni ziua în care Dumnezeu își va întoarce fața către cei care Îl slujesc. După 1990 a început să solicite cu asiduitate drepturile moștenite de la familie, inclusiv casa și terenurile de la Calafindești.
„În casa unchiului era primăria. Am revendicat-o și în septembrie 1998 am primit în sfârșit decizia de restituire. Dar și-au bătut joc de casă. Numai pereții au rămas. Biblioteca a fost scoasă în curte și i-a dat foc Niță Băncescu, fiul factorului care ne aducea corespondența. Ce-au avut cu cărțile? Dușumelele le-au scos, țigla de pe casă a scos-o un inginer agricol de la primărie și-a vândut-o, iar pe casă a pus tabla veche de la școală. Vandali, tot au distrus”, spune Electra Popescu.
Ne conduce prin casă. În sufragerie este un maldăr de hârtii ce par a proveni din arhiva primăriei. Din 1998, de când a fost casa retrocedată, autoritățile locale n-au reușit să le ia de acolo. În capela construită de maior, în partea dreaptă a casei, este un cabinet stomatologic. Scaunul este și astăzi tot acolo. Peste tot se văd urmele celor care ani în șir au folosit imobilul fără nici cea mai mică grijă de a conserva ceea ce o familie a construit cu muncă și dragoste.
Patru săteni au murit împușcați în fața casei din Calafindești Sătenii sunt indiferenți la soarta conacului. Obișnuiți de comuniști că această „casă a maiorului”, cum i se spune în sat, este a tuturor, mulți nu văd cu ochi buni revenirea imobilului în familie.
„Dacă nu-l luau comuniștii nu mai era nimic aici”, i-a spus Electrei Popescu un localnic, Gheorghe Ciobanu. Tot el spunea că prin sat se zvonește că familia nu are acte pe casă și nu-l poate vinde, deși amatori ar fi.
„Și la mine au venit mai mulți să mă întrebe ce-i cu casa. Și de aici din comună, și un vameș din Siret. Ce să le spun? Ce știu și eu de la alții, că cine o cumpără se leagă la cap, că ceva nu-i în ordine cu actele”, ne-a spus Gheorghe Ciobanu. El nu pare convins nici că imobilul a aparținut generalului Turtureanu și pare mai încrezător abia după ce Electra Popescu îi arată fotografiile de când a fost construită casa, cu schele și cu proprietarul pe trepte.
De altfel, în memoria localnicilor „casa maiorului” este legată de un eveniment sângeros. După cum ne-a povestit Victoria Diaconescu, în vârstă de 72 de ani, din Calafindești, în 1949 aici au fost împușcați de poliție patru oameni pentru vina de a fi cerut eliberarea unui consătean de-al lor, încarcerat în beciul casei pentru că ar fi luat un snop de secară de pe propriul lui pământ.
„Era frumoasă casa, era cea mai înaltă din sat. Când era zi senină se vedea tocmai de la Rădăuți. În fața casei era un gard de chiatră pe care în ziua de Probaje (n.r. 6 august) miliția o pus puștile și-o tras. Arai, semănai, treierai, dar nu te lăsa să iei un snop acasă. Pe unul l-o prins cu un snop și l-o băgat la beci. Oamenii din sat s-o dus să ceară să-i dea drumul, au aruncat cu pietre în milițieni și atunci ei au tras. Pe patru oameni i-a omorât și-au rămas acolo. Unul o fost luat acasă de ai lui, l-au spălat, i-au pus ciubote, ca să-l îngroape cum se cuvine, dar o vinit miliția și l-o luat de pe masă. I-o dus pe toți la Rădăuți și nu s-a știut nimic de ei, nici până acuma nu s-o aflat unde o fost îngropați. Ce-o fost o fost, ce să mai cauți acum…”, își amintește Victoria Diaconescu.
„Vreau înapoi ce am avut. Nu iau nimic cu mine, o să vând și voi călători” Nici viceprimarul din Calafindești, Leonte Alexei, nu înțelege încăpățânarea Electrei și numai cât nu-i spune direct că ar trebui s-o lase baltă cu revendicările, de vreme ce nu are moștenitori direcți: „Doamnă, ce vă mai zbateți atâta? Atâția bani cheltuiți și atâtea procese…”. „Din punctul nostru de vedere, al autorităților locale, casa cu cei 75 de ari de teren este retrocedată, este a dumneavoastră, a proprietarului și acesta poate face ce vrea cu ea. Cu casa și terenul din jur situația e clară, dar doamna revendică tot terenul pe vechiul amplasament, adică încă 1,26 ha și pentru acest teren ne judecăm încă”, ne spune Leonte Alexei.
„Noi avem hotărâri judecătorești pentru teren, dar nu sunt puse în aplicare. Pe pământul nostru s-au intabulat 11 case. Cum a fost posibil? Cine a greșit, să plătească”, afirmă Electra Popescu.
Ea susține că este gata să se bată până în pânzele albe. A făcut același lucru pentru pământurile tatălui său, de la Șerbăuți, pentru 3 ha de pădure la Zamostea și pentru viile familiei, de la Valea Călugărească, unde din 10 ha a reușit să obțină doar 6 ha.
„ Vreau înapoi ce am avut. Nu iau nimic cu mine, o să vând și voi călători. Am fost în excursii în țară, am fost în Țara Sfântă, vreau să mai merg în Grecia, încheie Electra Popescu.
