Motto: ”Rolul intelectualului este, printre alte lucruri, să prevadă ca o Casandră diferitele primejdii, orori și catastrofe” – Vaclav Havel
Sunt ani de când, cu diverse prilejuri, afirm că Mircea Cărtărescu, în ciuda pletorei sale literare – ce-i drept, dovedind talent de condeier! – nu va dobândi premiul Nobel pentru literatură; o convingere care mi-a adus în timp nebănuite dușmănii; plăpânzii fani ai acestuia – unii scriitori fiind! – aflându-se în postura puricelui care, stând amical în urechea elefantului, strigă pahidermului: ”Măi, ce tare tropăim noi doi!”; fanii ignorând faptul că, în acest caz, elefantul purtător este unul de gumă, pneumatic, amarnic umflat cu pompa editorilor arghirofili și a criticii literare năimite.
Scriitorul Cărtărescu, aflat la vârsta lui ”Noblesse oblige”, nu pricepe că literatura pătrunzătoare, perenă – și asta, nu numai de azi! – este cea implicată marilor cauze ale umanității… Cum, de altfel, se și specifică în criteriile premiilor Nobel.
Numai talentul de a învârti vorbe meșteșugite, fără un experiențial personal vast, bogat, bărbătesc chiar!…- aducător de concluzii majore, necesare vremii, întrupând urgențe spirituale și generând ”treziri” în cititor – produce doar cărămizi de foi, uneori greu lizibile, pornind de nicăieri și ajungând tot acolo; ce-i drept, unele putând fi cât de cât plăcute destinderii vacanțiere pe un șezlong, la umbră, în lipsă de altceva… Dar atât!…; întrucât parcurgerea integrală a vreunui roman al său – hipertrofiat pe piață de critica loială – reclamă efortul ambiției și al disciplinării lecturii, spre deosebire de marea literatură care, înălțând spiritul, generează cărțile pe care nu le poți lăsa din mână.
Ce să mai zic de autoelogiile la adresa propriilor nemaipomeneli, premii și notorii tovărășii, postate de Cărtărescu pe pagina lui de feisbucluc?!… Merită văzută!… O ridicolă mostră de infantilism, totodată, dovada unei irepresibile insațietăți de glorie, pe care numai prăpastia dintre maturitate și vârsta adultă o poate găzdui.
A câta dovadă că notorietatea nu înseamnă necesitate; nici lumină, nici iluminare și nici mare folos!… Întrupând însă talentul fără trăire.
De altfel, viața strict urbană, comodă, ”aseptică” și limitată la experiențe de apartament, multe doar închipuite, pe care vlăguiții bărbăței de elită românești o iubesc – Cărtărescu nefiind singurul! – doar la astfel de masive opere fragile poate conduce; ”bărbățelul de elită” fiind genul de individ care, pus pe o saltea pneumatică într-o piscină de hotel, naufragiază și piere…; despre literatură fiind vorba, subliniez că exisă și perechea acestuia: consacrata condeieră de salon, fericita victimă a aceleiași finuțe critici cointeresate.
Fără îndoială însă că, în ochii consumatorilor – pentru care a citi Cărtărescu ”e ceva!” – virtuozitatea de a descrie traiectul propriului jet de urină pe scoica wc-ului și altele, cam la fel de zguduitoare, pot constitui artă literară. Drept care – apropo de Nobel – îmi amintesc rostirea lui Albert Camus: ”Scopul unui scriitor este să împiedice civilizația să se autodistrugă”.
