Dintr-o curtoazie pe care am neglijat-o uneori, voi începe cu finala fetelor de la Open-ul Australian. E și un motiv practic, recunosc. Nu mi-ar ajunge spațiul rubricii pe o săptămână dacă aș începe cu finala băieților… și apoi, cum să scrii de finală fără să pomenești de semifinalele ”alea”?! Așadar, după 4 ani de la precedentul său titlu de Grand Slam, Rîbakina a reușit să-l adauge și pe al doilea, confirmând că este cam singura jucătoare din actuala generație care poate rivaliza cu Sabalenka, #1 mondial, pe orice palier. Nu întâmplător o învinsese și în finala de la Turneul Campioanelor. Și o bate pe intimidanta bielorusă cu figura aia blândă, cu ochi demni de Tonitza! Mă uitam la reacția ei de la mingea de meci câștigătoare și nu-mi venea să cred. Faptul că este atât de introvertită lasă să se ghicească unele traume, dar poate această împlinire să aibă rol tămăduitor. Și să mai vină și altele, mă declar simpatizant!
Eh, și acum? Nu o să intru în detalii despre finala băieților, din motivul amintit mai sus. Doar pregătesc terenul pentru data viitoare cu puțin context. Se știa că oricine învinge, se înfăptuia istorie. Djokovic ar fi ajuns la 25 de GS-uri și se putea retrage în clipa aia, mai ales că îi presăra pe drum pe Sinner și Alcaraz, nimeni nu reușise încă asta în același turneu. Și nici n-a reușit încă, fiindcă nu Djokovic a răzbit în cele din urmă… Așa că Alcaraz a devenit cel mai tânăr jucător din istoria tenisului căruia îi intră careul de ași! E ceva uriaș la 22 de ani, nu încape discuție aici. Mă așteptam totuși să-l pomenească în discurs și pe fostul antrennor Ferrero, cel care l-a crescut de la 15 ani până în buza acestui triumf, dar nu, laitmotivul a fost ”echipa, echipa”. Ba chiar, la interviul de limbă spaniolă am sesizat o aluzie la adresa ”celor care n-au crezut în mine”. S-ar putea deci să fi luat personal acele cuvinte ale lui Ferrero din documentarul Netflix (că dedică prea mult timp vieții sociale pentru a depăși recordul lui Djokovic), iar acum să-și fi trăit momentul de glorie ca pe o revanșă. Deocamdată i-a ieșit, dar la careu și până la chinta royală a lui Djokovic e cale lungă. Cât despre sârb, dacă spuneam deunăzi că după 4 semifinale de GS în 2025 ar fi logic să mai coboare o treaptă (oh, Musetti!), el ne-a dat tuturor peste nas și a mai urcat una! Ne-a dat peste nas, pe bună dreptate, și la conferința de după semifinala cu Sinner, dar tirada ar fi fost într-adevăr supremă cu trofeul în brațe. N-a fost să fie, însă pentru Djokovic tot un fel de victorie este.
