Care-i cheia?

Scriu între meciuri: la vreo 18 ore de la minunea reușită de CFR și cu 6 înainte de aventura Stelei. Vă amintiți, cred, nota de pesimism în care încheiam această rubrică, marți, când spuneam că CFR poate face între 2 și 4 puncte, iar Steaua și mai puțin. Ei bine, sunt absolut fericit când mă înșel în acest fel și când văd o echipă românească făcând nu doar performanță, ci și spectacol. De fapt, discuția chiar de aici cred că ar trebui să înceapă: în ce măsură este (sau mai este) CFR Cluj o echipă românească, în condițiile în care banii înțeleg că provin de la o firmă maghiară, antrenorul este italian, iar în teren, din 14 fotbaliști folosiți, numai trei au fost români. Ei, și? Ce, parcă la Bayern (ca să nu mai vorbim de Chelsea ori de Arsenal) lucrurile stau altfel? Adică, vreau să spun că în condițiile de globalizare… globală, nu mai are absolut nici o importanță naționalitatea celor aruncați în luptă. Ceea ce contează este în primul rând performanța (pentru investitori) și spectacolul (pentru spectatori). Atât timp cât ăstea merg mână în mână, toată lumea e mulțumită. Rămâne valabilă și chestia aia, cu proștii lor care nu sunt cu nimic mai breji decât proștii noștri, însă foarte important mi se pare că deștepții noștri nu par a fi la fel de deștepți ca ai lor. Aici se face, cred, diferența. Ideea ar fi că Naționala care se presupune că adună spuma jucătorilor unei țări, la noi se pare mult inferioară unor echipe de club (CFR Cluj, Steaua, Rapid, Urziceni). Mai ciudat e că la Cluj, de exemplu, nu întâlnim mai deloc fotbaliști care să joace prin vreo echipă națională, a noastră sau din altă țară. Cu toate acestea, s-au învrednicit să demoleze efectiv o selecționată mulținațională. Cheia enigmei este, așadar, nu cota de piață a fiecărui jucător în parte (care crește, teoretic, cu fiecare partidă jucată la Națională, ceea ce explică în mare măsură de ce la a noastră se tot convoacă aceiași împiedicați, doar-doar i-o păcăli banda pe fraierii care să-i cumpere la preț de superstaruri), ci ideea tactică, spiritul de echipă și, în mod absolut evident, lipsa oricăror complexe, a oricărei inhibiții. Amintiți-vă, vă rog, privirea tâmpă a lui Dică după fiecare ratare sau cea disperată a lui Bănel după autogol și comparați-le cu ce a făcut alaltăieri Culio după ce din cauza lui s-a primit gol.