Care ghinion?

Dacă am să încep prin a vă spune că acest Campionat European de handbal feminin m-a îmbătrânit mai mult decât a făcut-o tot fotbalul românesc de când mă știu, cu siguranță că n-o să rămâneți surprinși. Mai mult, am sentimentul că și mulți dintre dvs. ați traversat stări dintre cele mai stranii pe timpul partidelor jucate de naționala României la acest turneu, de la momentele de disperare trecând brusc la euforie și, desigur, înapoi, așa cum s-au petrecut lucrurile la meciul cu Ungaria și cam cu toate celelalte, exceptându-l pe cel contra Norvegiei, singurul în care fetele noastre au jucat constant, adică lamentabil, mizerabil, catastrofal, din prima până în ultima secundă. În rest, au fost minute bune de spectacol excepțional, de realizări tehnice fabuloase, de goluri minunate și de parade de poveste. Alternativ, am asistat la căderi halucinante, la minute întregi (10 în meciul cu Ungaria!) în care româncele n-au fost în stare să înscrie măcar o singură dată, în care au ratat nenumărate lovituri de la 7 metri, iar altele în care același portar, Paula Ungureanu, părea zid în fața porții. Ideea e că tot jocul este de o inconstanță vecină cu nebunia și că de la un meci la altul, ba chiar de la un moment la altul în timpul unui singur meci, singura regulă valabilă în jocul României este că… nu există nici o regulă! Același om, să zicem Neagu, înscrie de 10 ori uluitor, iar apoi, exact când e nevoie ca de aer de gol, când mai sunt 2 minute și cu acel gol putem egala, scăpată singură cuc și nejenată de nimeni, trage pe lângă poartă. Unul din obișnuiții comentatori imbecili, după panarama cu Ungaria, a băgat textul cu „am avut ghinion”. Fraiere, ghinion e dacă pățești asta după 4 victorii clare. Dar când de 15 – 20 de ani pierzi absolut toate meciurile în ultimele 5 minute, se numește nu ghinion, ci boală psihică.