A fost un week-end nebun, cu meciuri tot unul și unul. Numai că nu de fotbal. Sau, altfel spus, cu fotbal de pe la alții, că ăsta de la noi tot n-are nici o legătură cu cel adevărat, din care am văzut un Bayern renăscut care parcă și-a făcut normă din a înscrie tot câte 4 sau 5 goluri pe meci. De data asta a băgat doar 4, ceea ce, conform algoritmului duce la ideea că în următorul va înscrie 5. Ajungând la Steaua, trebuie spus că ambele penalty-uri invocate la Craiova, câte unul de fiecare echipă, n-ar fi putut fi acordate decât în România, unde orice cârcel sau strănut este văzut ca infracțiune. Bine că nu le-a acordat, fapt ce conduce la ideea tot mai valabilă că miroase a arbitraje cinstite de la o vreme, ceea ce și explică ascensiunea nu spectaculoasă, ci doar normală a echipelor de provincie. Faptul că arbitrii români nu mai fluieră la comandă s-a văzut cel mai bine la Brașov, acolo unde Dinamo a luat bătaie de la unii care nu mai bătuseră pe nimeni de vreo 8 etape! Ceea ce vorbește de la sine despre valoarea echipei pe care propun, cot la cot cu Borcea, să o lăsăm să se pregătească în liniște pentru Liga Campionilor… așa, vreo 5-6 ani! Ziceam că în weekend m-am îmbolnăvit de nervi urmărind altceva decât fotbal. Ei bine, dacă nu v-ați rupt niște ore bune pentru finala Cupei Davis, aveți ce regreta: a fost o încleștare absolut demențială, în care nu știai care-i mai prost, așa cum s-a întâmplat în cel de-al patrulea meci, în care s-au luptat Volandri și Acasuso. Îndrăznesc să afirm că Hănescu și Pavel ar fi câștigat la pas această finală cu oricare dintre cele două adversare.
Dar momentul cel mai dramatic l-a constituit, pentru mine, cel puțin, meciul de handbal dintre ai noștri și Bologna. N-am văzut în viața mea atâtea greșeli (aveam să văd, însă, două ore mai târziu, în meciul Stelei, care n-a înscris nici măcar un gol în primele 11 minute!), dar spre norocul nostru, ăia au reușit să facă încă mai multe, ceea ce i-a costat calificarea. Să fie într-un ceas bun!
