Care Europa?

Penultima rușine a CFR-ului din Cluj în cupele europene (că doar cu acest prilej a fost eliminată din ambele competiții) s-a consumat alaltăieri, la Basel. Adică în Elveția, o țară de care ne leagă amintiri dacă nu plăcute, atunci măcar interesante: în ’68, parcă, ne-au dat vreo 7 la nivel de echipe naționale, noi înscriind totuși o dată, adică golul ăla care la acest scor poate fi numit oricum, numai „de onoare” nu. Am mai avut, tot cu Naționala (aia „de aur”!) o aventură la World Cup din SUA, în ’94: i-am desfigurat pe argentinieni, pentru ca apoi să ne distrugă tot Elveția. O țară în care te-ai aștepta la orice, și totul de bine, mai puțin la fotbal. Iată însă că Basel își vede de drum, măcar în Europa League, dacă nu chiar în Champions’, condiția fiind ca în ultima etapă noi s-o batem pe Roma, iar Basel pe Bayern. Cele două ar ajunge astfel la egalitate, situație în care Basel s-ar califica datorită scorurilor din meciurile directe: a bătut cu 3-1 la Roma și a pierdut doar cu 2-3 la basel. Îi văd în stare pe elvețieni să câștige cu Bayern, numai că Clujul, și dacă ar juca 100 de meciuri cu Roma, în deplasare, acasă sau pe Lună, tot n-ar reuși să ia măcar un punct, d-apoi 3! Ajungem, astfel, la jocul clujenilor: penibil, jegos, catastrofal și jenant, începând cu cel al fostului mare fotbalist Culio, cel care o distrugea pe Roma chiar la ea acasă, cu puțină vreme în urmă… e drept că având alături un fotbalist adevărat, Trică. Din Culio de atunci s-a ales praful. Am văzut alaltăieri o murătură, o panaramă care în momentul în care, prin minutul 12, a primit o minge numai bună de îndesat cu capul în ațe, în loc de asta a făcut un stop de i-a sărit mingea la 3 metri, situație în care, dacă ar fi jucat la vreo echipă de „județean” (adică una numai potrivită cu valoarea lui actuală), sunt sigur că ar fi fost scos în șuturi de antrenor și condus tot cu șuturi de spectatori până la baraca de pe marginea toloacei, amenajată ca vestiar. Am mai văzut vreo doi negri complet năuci (care Chelsea ziceați că-l caută pe pămpălăul ăla despre care eu tot zic că e doar un mălai mare!?) și, peste toți, un mitocan fără frontiere, numitul Cârțu, al cărui gest cu copita cred că a oripilat-o până și pe văcuța Milka. Acest dobitoc, fostul mare fotbalist, prin fapta penală pe care a comis-o, a consfințit, o dată pentru totdeauna, un adevăr care nici nu trebuie demonstrat: acela că n-avem ce căuta în Europa. În nici un fel de Europa: fotbalistică, economică, politică și de care or mai fi. Păi nu zicea însuși Corleone că fotbalul e oglinda societății?