Începutul Liturghiei îl face „binecuvântarea Împărăției”: „Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…”. În Liturghie creștinul e situat dincolo de temporalitate și spațialitate, el trăind cu anticipare timpul eshatologic, al Împărăției ce va să vină. Formula de început a Sfintei Liturghii prezintă o deosebită importanță în plan dogmatic, întrucât „Împărăția lui Dumnezeu este conținutul vieții creștine” ea este „cunoașterea lui Dumnezeu, unirea cu El și viața întru El” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae).
Binecuvântând, preotul Îl închipuiește pe Hristos, care prin propria Sa jertfa a intrat în Sfânta Sfintelor din Cer, mijlocind pentru iertarea păcatelor noastre și reprimirea noastră în sânul Părintelui. Hristos face însă numai începutul „reintegrării” noastre în Împărăția Sa, sarcina fiind în același timp și a noastră. Omul, cu libertatea îngustată de consecințele păcatului, caută să redobândească libertatea dintru începuturi, libertatea fiului lui Dumnezeu, integrat în Împărăția iubirii Acestuia. Binecuvântând această Împărăție la începutul Sfintei Liturghii, o cerem de fapt, o dorim vie și actualizată prin puterea și lucrarea Duhului Sfânt.
Binecuvântarea de început este importantă întrucât ea vestește faptul că putem să moștenim, din nou, ceea ce am pierdut odată cu căderea lui Adam, adică Împărăția cea veșnică. Împărăția e Treimică, însă în deplină unitate „pentru că Dumnezeu nu e cunoscut ca un monarh singuratic, ci ca desăvârșita comuniune de trei Persoane” (Paul Evdokimov).
Apoi, semnul crucii cu care preotul însemnează cu Sfânta Evanghelieantimisul de pe Sfânta Masă în momentul rostirii binecuvântării arată că slujba care umează să înceapă, se săvarșește spre pomenirea jertfei de pe cruce a Mântuirorului și că mântuirea noastră s-a realizat prin răstignirea și moartea pe cruce a Cuvântului și prin Sfânta Evanghelie.
(Andrei Ungureanu, Doxologia.ro)