Dacă în anul 1871 Suceava avea, așa cum reiese din scrupuloasa listă cu „situația încheiată a cârciumilor și hanurilor existente”, întocmită, la solicitarea primăriei, de polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliție) Moczarski, nu mai puțin de 76 de „locante”, la interval de un secol, un „Mic îndreptar turistic” al Sucevei semnala doar vreo zece obiective (hoteluri și restaurante, cabane, o cramă) care erau mai acătării.
Desigur că aceste obiective, menționate la „adrese utile”, erau considerate ca având un standard acceptabil pentru a fi recomandate turiștilor, dar lor li se alăturau multe alte „locante”, care nu puteau fi trecute într-un ghid al unei localități din România care construia, cu elan, societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Lista polizeifeldwebel-ului Moczarski
Cârciumile și hanurile cuprinse în lista întocmită de devotatul slujbaș Moczarski, răspândite pe toată suprafața urbei, din piețele și de pe străzile principale, până pe ulițele mahalalelor mărginașe, configurau o veritabilă hartă a economiei locale din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Polizeifeldwebel-ul Moczarski caligrafiază meticulos numele și prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliței și a mahalalei, numele și prenumele hangiului sau arendașului, descrierea localului, precum și arenda anuală.
A consemnat totodată și câteva denumiri ale acestor locante. Două dintre ele erau „Hotel de Bukovina” și „Shankhaus «Zum Hirschhorn»” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Ulița Crucii.
Diverse documente, inclusiv presa vremii, pomenesc alte localuri, unele cu denumiri pitorești: Hanul „Langer”, „Craiul Negru”, „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Șapte draci”, sau „La Para de Aur”.
Hanul “Langer”, cu „planșee în boltă” și „pridvoare spre curtea interioară”, care avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj, unde erau și camerele de cazare, dispunea de un club pentru jocul de cărți și de biliard, a supraviețuit și a trecut pragul dintre secole rezistând în perioada interbelică și menținându-se, ca imobil (deși cu alte destinații utilitare), până în anul 1982, când a fost demolat.
Cu mai bine de patru decenii în urmă, când centrul vechi al orașului nu fusese încă demolat, fostul han (care, la origine, a fost curtea baronului armean Nicolae Kapri, dăruit după anul 1808 comunității urbane și devenit „otel”, în beciurile căruia a funcționat crama „Craiul Negru”) era parțial ocupat de un magazin Aprozar, având în curtea interioară stive de lăzi de ambalaj și pivnița plină cu cartofi și rădăcinoase.
Proprietari și „cârciumari salariați” sau „procentuali“
Aparținând germanilor, armenilor sau evreilor și mai puțin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari români), cârciumile se înșiruiau una după alta, de la cele mici și modeste (în care proprietarul era și cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger, de pe Ulița Mică a orașului, sau cea a lui Kalman Hausfater, din Ulița Țigănească), la cele care aveau și pivniță (Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată de Eising Klinghofer de la moștenitorii lui Leiser Rozenfeld).
Altele erau prevăzute și cu câte-o „cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Ulița Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek și Ester Wagner, care aveau câte-o crâșmă în Piața de alimente), iar unele localuri fie erau arendate de proprietari pe bani buni (Chaja Hausirer și-a arendat cârciuma din Ulița Mare lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner crâșma din Piața de alimente), fie aveau „cârciumari salariați” sau „procentuali“ (Iakob Gewolb ținea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniță, grajd și șopron deschis, cu cameră de locuit și două camere de hotel”).
„Casa Bucovineană”, șobolanii, mastica și lichiorul „Triple sec”
Revenind la „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din anul 1970, remarcăm între locantele menționate câteva restaurante care au trecut veacul („Casa Bucovineană” și restaurantele „Rapid” și „Ciocârlia”, care funcționau în imobile vechi), alături de altele care au apărut în anii ’60 (restaurantele „Central”, „Union”, „București”).
„Casa Bucovineană”,de pe strada Karl Marx, cândva un restaurant cu ștaif, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea, avea o bucătărie vestită pentru mâncărurile bune și consistente și licori pe măsură (vinuri din podgorii cu renume, coniacuri și atât de consumatele – pe atunci – mastică și lichior „Triple sec”).
Clădirea veche, ridicată pe pivnițe umede și adânci, înconjurată de prăvălii, ateliere și locuințe precare, avea parte de șobolani și mirosuri fetide. În anii ’70, interiorul rustic avea mobilier din lemn masiv și era decorat cu vase de ceramică pictată și ștergare cu motive populare.
Pe partea cealaltă a străzii, vizavi de „Casa Bucovinenă”, se afla o cârciumă cu terasă, un birt popular cu incinta înconjurată cu gard din șipci, care toamna era mascat cu stuf pentru a semnala faptul că a venit vremea mustului și a pastramei.
Dintre localurile mai noi, Restaurantul „Central”, de la parterul Hotelului „Suceava”, era, (pe vremea când Hotelul „Arcașul”,cu restaurant, braserie și disco-bar se afla în construcție) cel mai elegant din urbe. Dispunând și de o grădină de vară în curtea interioară, restaurantul, amplasat chiar în buricul urbei (lângă agențiile ONT Carpați, TAROM și CFR), era recomandat și rezervat turiștilor care veneau la Suceava.
Cafeneaua „La Varicea” și „bodega cu podele de scândură date cu motorină”…
O locantă apărută în cea de-a doua jumătate a anilor ’60 era cafeneaua cunoscută sub numele „La Varicea”(cafenea ivită parcă să suplinească dispariția Cafenelei Armenești din coasta Bisericii Sf. Cruce). Oficial, în localul respectiv nu se serveau băuturi alcoolice, dar existența unui raion de dulciuri, la care se vindeau și lichioruri, făcea ca adeseori cănile de cafea să conțină de fapt alte licori. Locanta, care la început a fost un spațiu în care se adunau artiștii și intelectualii urbei, a devenit un loc de întâlnire pentru liceeni (care bravau în public cu țigara în gură și aranjau „ceaiurile” de la sfârșit de săptămână) și s-a transformat treptat într-o „bombă”, frecventată de șmecheri și interlopi, unde se făcea schimb de valută și comerț pe sub mână cu țigări străine.
„La Varicea” a rezistat până în 1982, când s-a trecut la demolarea totală a zonei și a dispărut din peisajul urban întregul șir de imobile care începea de la fostul Hotel „Langer”, până dincolo de colțul străzii Curtea Domnească, către Școala Generală Nr. 2 (fostul Liceu de Fete „Doamna Maria”). În acel aliniament de clădiri funcționa Restaurantul „Mestecăniș”,(„o bodegă cu podele de scândură date cu motorină”, așa cum își amintește prof. Roman Istrati, din care clienții ieșeau cu hainele impregnate de mirosul greu de petrol), frecventat de căruțași, piețari și navetiști de la vechea Autogară care se afla în apropiere.
Crama veche, prima rotiserie, „Saivanul”, berea la țap și „muniția grea”
Undeva în spatele „Mestecănișului”, se afla – într-o galerie subterană boltită din piatră – o veche cramă, în care mușteriii consumau frigăruile, pastrama și ghiudemul, stropite cu vinuri de Huși și Cotnari, pe butoaie cu blaturi din scândură care aveau rol de mese, loc în care, în anii ’60, încă se mai putea bea vin pe săturate, „cu burta” sau „cu ziua”.
Odată cu transformarea zonei centrale șiconstruirea aliniamentului de blocuri în care au fost instalate Restaurantul “București”, Farmacia nr. 1 și OJT-ul, această cramă a fost dezafectată și a apărut Crama “Vânătorul” (actualul Club V).
O altă cramă, „Bachus”, s-a deschis ceva mai târziu în zona Tipografiei.
Restaurantul „București”, cu bar „la cucurigu” (amplasat la etaj, pe o platformă pe care se urca pe o scară interioară), avea și o terasă descoperită, care, ulterior, a fost transformată în „plimbă tava”, o ospătărie cu autoservire. Vizavi, dincolo de piața placată cu marmură și fântână arteziană, la parterul primului bloc turn din Suceava, se aflau Restaurantul „Union” și cofetăria cu același nume. Și în fața acestui local se deschidea, în sezonul estival, o terasă care-i agasa pe locatari întrucât fumul grătarelor se ridica spre balcoane.
Tot în zona centrală, până la demolarea clădirilor care se aflau pe partea dinspre parc a străzii principale, au existat restaurantele „Carpați” și „Moldova”.
Pe aceeași parte a străzii, dincolo de Parcul Central, mai sus de cinematograful „Tineretului”, era Restaurantul „Rapid” (menționat în „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din 1970), local în care a funcționat prima rotiserie, cu vitrina la stradă prin care se vedeau puii răsucindu-se încet la frigare. În spatele localului era un bufet cu terasă, „Saivanul”cum îi spuneau sucevenii, unde, la micii rumeniți pe grătar, sau la crenvurștii fierți cu muștar, se consuma bere la halbă sau la țap și „muniție grea” cu denumiri în jargon „matrafux”, „strapazol” sau „trifazat” (amestec făcut din două părți apă și una spirt rafinat).
„Saivanul” a dispărut și el și s-au construit Banca Comercială și Hotel „Bucovina” (cu restaurat, terasă, bar și cofetărie, dar și cu prima sală de bowling la subsol).
„Epoca de aur”, „mira”, „capra cu trei iezi” și echipe de control obștesc…
În zonele de extensie urbană (Areni, Mărășești, cartierele George Enescu și Obcini) au apărut, din prima jumătate a anilor ’70, restaurantele „Areni” (altul decât vechiul bufet cu același nume),„Gostat”, „Nordic”, „Rarău”…
Cârciumile aveau clienți de dimineața până seara târziu, oamenii petreceau cu muzică, mâncarea și licorile bahice se găseau din belșug.
„Epoca de aur” a socialismului încă nu se făcea simțită. Restaurantele și cârciumile nu așteptau ora 10.00 dimineața („mira”) pentru a pune în vânzare băuturi alcoolice și nu se închideau seara la ora 22.00, pe străzi încă nu-și făcuseră apariția patrulele mixte care legitimau cetățenii (un milițian, un militar în termen și doi membri ai formațiunilor de gărzi patriotice – numite ironic „capra cu trei iezi”), iar magazinele și alimentarele nu erau bântuite de echipele de control obștesc, alcătuite din membri de partid pensionari și sindicaliști vigilenți.
Cabana din pădurice, „Căprioara” și rața din vârful stâlpului uns cu vaselină
La o altă margine a orașului, la ieșirea din vechea mahala a Cut-ului, în păduricea de molid din apropierea Uzinei Electrice, era o cabană cu pavilioane din lemn, cu activitate sezonieră, care se deschidea la început de Florar și funcționa până la sfârșitul lunii octombrie. Frecventată cu precădere la sfârșit de săptămână, luminată prin anii ’60 cu felinare, cu muzicanții cântând pe o platformă acoperită (formație din care se desprindeau, pe rând, violonistul, saxofonistul sau acordeonistul pentru a le cânta chefliilor la masă), cabana era un loc în care se petrecea până noaptea târziu.
În pădurice, ceva mai spre poale, era o popicărie și un pavilion cu bufet, cu o mică terasă pe care se jucau rummy, table și șah. Pe locul cabanei de lemn se află astăzi Restaurantul „Capriciu”, iar mai jos, la baza păduricii de molid, s-a construit Restaurantul „Brădet”.
Tot în zona Cut-ului, pe la sfârșitul anilor ’60, pe strada Mitropoliei, s-a construit Hotelul „Balada” și complexul BTT, hotel care avea la parter o braserie-bar.
Sucevenii care voiau să petreacă în aer liber mergeau, la sfârșit de săptămână, la cabanele și terasele din afara orașului. Cele mai frecventate erau cabanele de la Adâncata („Căprioara”) și de la Ilișești. Cabana „Căprioara”, căutată pentru mâncarea bună, dar și pentru că oferea un loc de petrecere mai retras, situat mai departe de ochii curioși ai concitadinilor, era asaltată, cu precădere, în zilele libere de 1 mai și 23 august.
Pe când era elev, prof. Roman Istrati, care îl însoțea pe entomologul Ioan Nemeș în escapadele de „prins gâze” (de colectat insecte, pe care, de multe ori, le prindeau noaptea pe un cearceaf alb, la lumina felinarului), își amintește că, de 1 mai, în campingul din preajma cabanei se implanta un stâlp din lemn, uns cu un strat gros de vaselină, în vârful căruia era atârnată, într-o plasă, o rață. Cel care reușea să se urce pe stâlp devenea posesorul raței în aplauzele asistenței.
Cabana de la Ilișești era tot o locație de sezon, la care se refugiau și chefuiau, pentru a nu fi în văzul publicului, activiștii de partid și oficialitățile locale.
Suprarealism autohton – bufetul din cimitirul armenesc
Trebuie să spun că în afara localurilor menționate (cărora, după 1990, odată cu începerea procesului de privatizare și promovarea liberei inițiative, li s-au adăugat numeroase altele) în anii ’70-’80 funcționau o serie de alte locante, cârciumioare, birturi populare, chioșcuri și bufete (unele sezoniere, ca cele din zona ștrandului sau – adevărată mostră se suprarealism autohton – bufetul care a existat o vreme în cimitirul armenesc Sf. Simion, desființat apoi pentru că acolo se adunau la băut șoferii și mecanicii de la garajul PCR din apropiere).
Cu denumiri care n-au supraviețuit supradenumirilor populare („Trei scări”, „Trei păduchi”, „La ostrețe”…), cu rezonanțe feroviare („Rapid”, „Expres”,…), cu sugestii regionale sau naționale („Casa Bucovineană”,„Național”…) sau cu ecouri geografice („Nordic”, „Carpați”, „Rarău”, „Mestecăniș”…) cârciumile Sucevei au marcat, marchează și vor marca în continuare (cu schimbările inerente trecerii anilor) harta locală a urbei.
Restaurantul CFR – „servicii prompte la orele de sosire a trenurilor”
Și în cele două gări ale Sucevei existau restaurante. În Gara Burdujeni, în perioada interbelică, restaurantul, care deservea clienții pe clase CFR – cu salon pentru călătorii claselor I și II, și separat pentru clasa a III-a) aparținea unui armean. Așa cum am aflat chiar de la unul dintre fiii patronului, nonagenarul Andrei Avedic Gheorghiu (care, deși trăiește din anul 1970 în SUA, vine în fiecare vară la Suceava), potrivit caietului de sarcini impus de CFR, „restaurantul trebuia să fie deschis zi și noapte și să ofere servicii prompte la orele de sosire în gară a trenurilor”. Restaurantul, care a funcționat un timp și după naționalizare în sistem de mandatariat, s-a degradat apoi și a devenit o cârciumă ordinară. În Gara Suceava Nord (Ițcani), în afară de bufetul de pe peron, exista și o cârciumă cu terasă în parcul feroviar de alături.
„Reclamația” lui Tache
O întâmplare hazlie de la Restaurantul „Union” povestită de vicepreședintele Consiliului Județean Suceava Ilie Niță. În anii ’70, sărbătorind victoria unui meci de fotbal, colegii de la CSM Suceava ai lui Mircea (Tache) Asimionoaie i-au înscenat o farsă de care râd și astăzi. Fotbalistul, care ducea o viață sportivă exemplară, a fost îndemnat să bea și el o bere. Necunoscător în domeniu, Asimionoaie a fost interogat de colegi. Ce gust are berea? E amară? Băi, înseamnă că e veche. Uite, are și multă spumă, sigur e alterată. E și rece? N-are cumva și un gust aparte, de hamei? Cheamă șeful de local și fă o reclamație. Scrie că berea e amară, că are spumă și că are gust de hamei. Tache a făcut întocmai, în timp ce coechipierii săi își dădeau coate și râdeau înfundat împreună cu șeful de local. După un alt meci au intrat din nou la „Union” să sărbătorească victoria. Șeful restauratului a venit la masa lui Tache cu patru navete de bere pe care le-a oferit „din partea casei”. Fotbalistul, uluit, a întrebat care este motivul acestui gest. „Păi, în urma «reclamației» dumitale, în care ai scris că ți-am adus bere rece, cu spumă, amară și cu gust de hamei, am fost premiat cu 4.000 de lei. Farsa colegilor, convenită cu șeful localului, n-a fost o reclamație, ci o scrisoare de bună apreciere. Cică de atunci, Tache a devenit „un consumator de bere fruntaș”.
