CARAGIALE ASASINAT

Citind și tot citind sumedenia de articole dedicate oribilei asasinări a poetului ne-pereche, intri la idei și suspicionezi întreaga alcătuire a istoriei literaturii române. Numai Eminescu să fi fost ucis? Aș! mă tem că până acum am purtat ochelari de cal și n-am știut vedea infamele lucrături asasine cărora le-a căzut victimă floarea literelor române, începând chiar de la borna 0 – ciobanul din „Miorița”. Utilizând metodele deductive gen Haralambie Poirot și căutând cu fervoare adevărul biografic ascuns sub mantaua intereselor haine – procedând, adică, aidoma emulilor prof. univ. Nae Georgescu – am avut teribile revelații. Prima: Caragiale a fost, neîndoielnic, asasinat. La Berlin. Era și de așteptat: prea multe fire-l leagă, și biografic, și ideatic, de Eminescu: amândoi sufleuri în trupa Pascaly, amândoi revizori școlari în Moldova, amândoi citesc la „Junimea”, amândoi în grațiile Veronicăi, amândoi scriu la „Timpul”, amândoi condamnă „pătura super- pusă”, amândoi tutelați de Maiorescu, amândoi oameni de teatru, amândoi știu nemțește (Caragiale, așa și-așa) și, pour la bonne bouche, amândoi deranjează temelia statului burghezo-moșieresc. În cazul dramaturgului, totul culminând cu broșura explozivă „1907 – Din primăvară până în toamnă”, semnată cu schepsis „un patriot”. Afrontul trebuia pedepsit, cu atât mai mult cu cât avertismentele oficiale anterioare au rămas fără rezultat (cum se știe, teatrul lui Caragiale a fost refuzat la premiul Academiei în 1891, cu motivația de bun simț „tendință antinațională”; acuza lui Caion de plagiat se cuvine încadrată tot în categoria atenționărilor „suntem cu ochii pe tine!”) Chestiunea devine și mai complicată din clipa în care avem revelația că autorul „Năpastei” a fost spion german. Nu întâmplător semna, în „Constituționalul”, cu pseudonimul Hans. De ce Hans și nu Florea, Mitică, Nastratin, Tarzan, Georgescu, Titircă? Fiindcă litera H din acest Hans comunica cifrat agenturii adresa viitoare a lui Caragiale la Berlin: Hohenzollerndamm 12. Și Călinescu a observat comportamentul tipic spionului balcanic atunci când nota: Caragiale „stă în parc, ori pe peronul gării, pe unde trece lumea, după cum în genere îi place să stea la cafenea, să privească pe indivizi, să le scruteze fizionomiile și gesturile.” Se poate mai clar? Spion patentat! Iar peregrinările brambura prin Europa nu puteau avea alt scop decât tainice întâlniri de breaslă ale spionului profesionist. Altfel, ce să caute românul (de fapt, albanez idriot) la Travemûnde, Lûbek, Hamburg, Weimar, Dresda, Budapesta (atenție mărită!), Rothenburg, Salzburg, Goslar, Viena, Friederichrode? Evident, întîlniri conspirative. Și astfel Caragiale devenea de două ori profund deranjant: odată prin acuzele aduse sistemului social-politic al vremii și a doua oară prin apartenența la o agentură de spionaj străină. Firește, ca și Eminescu, trebuia grabnic asasinat. În cazul poetului, s-a recurs la „varianta lungă” (otrăvirea cu mercur, ascunsă sub paravanul tratamentului din epocă): dramaturgul a fost ucis, „mai scurt”, ca-ntr-o replică de teatru. Procedeul devine foarte clar când priviți fotografia lui Caragiale sprijinit în umbrelă. Cum mereu am fost protocronici, se pare că tot noi, românii, am inventat și umbrela bulgărească.
Aștept, la TV, un nou film al dlui Andrei Gheorghe.