Caracterologie

UMBRELE lui Aurel Leon au ieșit… din umbră: toate cele 6 volume apărute între 1970-1991 (primele, devenite rarități bibliofile) pot fi citite acum într-o singură carte însumând nu mai puțin de 850 pagini.
Aurel Leon reprezintă o trăsătură de unire între două lumi. Format la școala gazetăriei („Prutul”, „Opinia”) care azi publica știrea, mâine, desmințirea și poimâine, desmințirea desmințirii, Leon a izbutit repede să-și asume conduita și rigorile ziaristicii moderne, ce consideră nu numai informația eronată, ci și greșeala de tipar capătul lumii. Preventiv, si-a schimbat titlul rubricii din « Cronica » (de la „Inedite” la „Mai puțin cunoscute”) și s-a apucat de… dezgropări. Aici era în largul lui! Doamne, câte văzuse, câte știa! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Primul volum de amintiri („Umbre”) i l-am tipărit în 1970 la „Junimea”, într-un tiraj modest. Cu fiecare nou volum, cererea librarilor creștea semnificativ, motiv pentru care puțini sunt deținătorii întregii serii, iar bibliotecile oferă cărțile numai pentru lectură la sală. Leon poseda marea știință de a specula amănuntul caracterologic și a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schițarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzația că-i cunoșteai de mult pe marii ieșeni ai începutului de veac; coborau din pagina severă a manualului – pur și simplu reînviau. Nu mai erau personalități osificate, încătușate în zgârcite capitole de dicționar, ci oameni în toată puterea cuvântului. Deși nu-i ierta, revelându-le cu nedesmințit umor cusururile, Leon îi creiona cu drag și cu respect. L-am crezut, mai întâi, ușor șuetard și prea aservit devizei junimiste „anecdota primează”. Fals.
Un studiu doct și doldora de subsoluri savante poate fi mai puțin relevant și, oricum, mai plicticos decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură caracterologică, ori o situație „pe muchie”, aptă să depună mărturie despre neștiutele valențe ale unei personalități. Viața poate fi examinată și din acest unghi, atunci când investigația se întemeiază pe inteligență și spirit de observație, dăruite cu har scriitoricesc. După „Trecute vieți de doamne și domnițe”, în care Gane izbutise re-compunerea unui sfârșit de secol conjugând arta portretului cu strădania istoricului împătimit, „Umbrele” lui Aurel Leon vin, pe alt plan, ca un element de continuitate. Domnițele și prinții lui Conu’ Aurică sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu, Ibrăileanu, Lesnea, Pallady, Labiș, Topârceanu, Dăncinescu, Sava, Kiriakoff, Băncilă, Coandă, Codreanu, Miluță, Mărgărit etc. etc. etc.- peste 200. „Cafelele” lui, publicate într-un cotidian după ’89, vesteau instaurarea echilibrului gazetăresc ne-partizan, într-o vreme tulbure, plină de acute și falseturi pe care, astăzi, mulți și le-ar vrea uitate.
– Mă! – mi-a spus odată – este loc pentru toți.
În urma lui Leon, ceva s-a surpat: a dispărut fireasca legătură între Iașul de odinioară și trăirile urbei de azi. Cu puțină vreme înainte de a se muta la „Eternitatea”, m-a vizitat, aducându-mi o carte. Era „Istoria orașului Iași” a lui N.A. Bogdan, ediția princeps. Opul, legat în piele, va fi avut, până la el, mai mulți proprietari, între semnăturile cărora se mai deslusește „diacon I. Gheorghiță, lași, 1939”. Mi l-a întins, fără alte deslușiri:
– Na-ți-o ție.
Ce i-o fi venit? Mă încearcă un gând (orgolios), dar îl alung cu grăbire. Leon nu poate fi înlocuit. Niciodată. De nimeni. Eventual, continuat – evident, în altă cheie. Recenta apariție la Editura “Pisica neagră” înmănunchează peste 200 de evocări ale unor personalități ieșene (ori “ieșenizate”, ori având semnificative tangențe cu spiritualitatea urbei), echivalând cu o adevărată istorie “de suflet” a Iașului cultural și artistic din perioada 1920-1991. Autorul și-o prezintă astfel, în prefața volumului I: “Dacă pe fundalul acelui Iași, trist ca o amantă ce presimte părăsirea, cititorul va putea decupa profilul oamenilor cunoscuți de mine, întregind personalitatea lor artistică, înseamnă că n-am cheltuit cerneala în zadar. Prea mi-au fost respectuos dragi acești oameni despre care povestesc, ca să nu-i doresc mereu și aevea în memoria generațiilor noi.” Scrisă într-adevăr cu dragoste și respect, cartea e-o poartă către o lume nedrept pândită de uitare.