Capătul și mântuirea

Da, am avut dreptate și mă bucur mai mult ca oricând. Bucuria nu se bazează în acest caz pe principiul capra vecinului, ci pe fenomenul de suprasaturare pe care mi l-a indus Barcelona, mai ales în ultimele câteva luni, după cum afirmasem tot aici, în ziarul de sâmbăta trecută. Fenomenul Barcelona „și-a trăit traiul”, cum zice vorba străveche, care confirmă cu „… și și-a mâncat mălaiul”. Aici apare diferența: Barca și-a luat „mălaiul””, timp de vreo 3 ani cucerind tot ce se putea, recompensele fiind proporționale, dar de mâncat mi-a mâncat mie (și altora) sănătatea cu jocul ei împotriva naturii. Căderea, survenită logic dar într-un moment oarecum neașteptat, s-a produs tocmai când visul de mărire al lui Pep și al celorlalți se arăta mai vioi ca oricând: în campionat mai aveau de recuperate doar 4 puncte, iar în Champions’ League dăduseră peste o Chelsea care-și cam prăpădise toate celelalte obiective. Și iată cum într-o săptămână, una singură, s-a ales praful de toate: un singur punct din șase posibile cu Chelsea, o înfrângere umilitoare cu Real pe propriul stadion. Citesc și mă cutremur: cică în ultimii 3 ani, Barcelona n-a pierdut niciodată două meciuri consecutive! În tot acest timp, m-am întrebat de nenumărate ori de ce pe toți adversarii îi cuprindea uimirea și chiar admirația în fața jocului cretin de pase al Barcelonei, în loc să se înfigă în jucătorii ei. Nu brutal, ci doar hotărât. Exact cum au făcut-o Chelsea și Real. Peste toate, ieșirea din scenă (fiindcă sper că vă e clar că mortul de la groapă nu se mai întoarce) a Barcelonei a fost alcătuită dintr-un lanț de umilințe fără margini: a avut 4 bare cu Chelsea (2 la Londra, 2 în retur), dintre care una a fost chiar penalty-ul ratat de Messi; a avut, în 3 meciuri, 2 reprize în care n-a tras nici un singur șut pe poartă; a fost bătută acasă de Real, golul înfrângerii venind tocmai când se bucura de egalare și spera chiar în victorie, ba și înscris de dușmanul de moarte, Ronaldo; a avut 2-0 (deci calificată) și om în plus până la final, dar a fost egalată; în sfârșit, Messi, fotbalistul-minune, părea un nimeni prin comparație cu Drogba și Ronaldo. Iar un lob ca acela de la primul gol al lui Chelsea le-a făcut uitate pe toate ale lui Barcelona a ajuns la capăt. Iar noi, la mântuirea de cele 782 de tiki-taka pe care n-are decât să le facă în continuare dacă altceva nu știe ori nu poate.