Când vom mai câștiga trofee

Pronosticasem, la radio, în ziua meciurilor că Steaua bate și se califică și că celelalte trei pierd calificarea încă din meciurile tur. Mai spusesem și că Vasluiul, cu ceva noroc, poate „ciupi” un egal. Mi-au ieșit toate sau aproape toate, întrucât Steaua poate rata calificarea (deși, după joc, ar fi absurd; o văd chiar înscriind în deplasare, ceea ce i-ar simplifica ecuația) dacă avem în vedere doar scorul. Urmărind în direct meciul Stelei și pe teletext, pe celălalt televizor, evoluția scorurilor, am putut constata că o bună bucată de timp echipele noastre au fost pe deplin egale adversarelor lor. Mai exact, la pauză, pe toate terenurile, scorul era egal, cu un plus pentru Unirea Urziceni care și înscrisese, ba încă și în deplasare, ceea ce ne făcea să visăm la o reeditare a parcursului absolut onorabil al acesteia în ultima ediție a Champions’ League. Mă mai gândeam, tot la pauză, că Steaua nu putea să nu înscrie, având în vedere snopul de ocazii din prima repriză dar și șuturile absolut senzaționale ale lui Latovlevici, un fundaș care cu siguranță are un altfel de viitor decât cel al majorității fotbaliștilor noștri. Speram și ca Vasluiul să dea lovitura (în fond, un gol nu-i chiar așa greu de înscris, mai ales când joci acasă), că Poli să aibă și ea vreo baftă chioară, iar Urziceniul îmi spuneam că nu poate lua mai mult de un gol, ceea ce ar fi dus la un 1-0 necesar în retur, lucru pe deplin realizabil. Ei bine, undeva s-au rupt toate astea: Steaua a continuat iureșul, dar nu pot să nu remarc că marile ocazii le-a avut totuși Grasshopper, de unde conchid că apărarea este în continuare vraiște, Urziceniul a luat, scurt și decis, trei bucăți care au rezolvat problema, Vasluiul și-a probat deja clasica impotență ofensivă, în timp ce Poli a luat-o și ea, spre final, după ce fusese dominată copios. A fost, în ansamblu, o nouă mostră de produs fotbalistic tipic românesc: toate bune, dar numai până pe la o bucată. Speranțele, câte or fi fost, s-au năruit în doar 45 de minute, ceea ce mă face să cred că nu la fotbal propriu-zis stăm mai prost, nici la condiția fizică, ci exact acolo unde „se face diferența” dintre învinși și învingători: la psihic. De altfel, e și greu să le pretinzi să-l aibă de învingători, din moment ce joacă pentru niște patroni care de regulă uită să-i plătească (fiind mai preocupați de propria libertate incertă), joacă la echipe care azi sunt iar mâine se pot desființa, într-un campionat câștigat, meci de meci, nu prin joc, ci prin fluier și steag. Iar trofee vom mai obține doar când toate meciurile vor fi arbitrate doar de români.