„Când pictezi chipul Mântuitorului, te cutremuri!”

„Din punct de vedere tehnic, poți să fii un pictor foarte bun. Dar dacă nu îmbini tehnica cu studiul religios și, mai ales, cu rugăciunea, nu te numești iconograf, ci meșteșugar”, crede pictorul iconar Cristi Covrig. „Când pictezi chipul Mântuitorului, te cutremuri! Treci printr-un șir de senzații greu de redat în cuvinte, pe care doar un iconograf le simte și le poate înțelege. Este și bucurie, și evlavie, dar și tulburare, și neputință, blocaje pe care nu știi cum să le depășești uneori”, descrie tânărul pășcănean bucuriile, dar și ispitele pe care le are un pictor iconar.
Cristi Covrig este unul dintre numeroșii specialiști formați la secția Artă Sacră a Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Staniloae” din Iași. Înființată în 1993, din inițiativa PF Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, secția Patrimoniu Cultural de la Iași, cum se numea inițial, a format multe generații de studenți care profesează acum ca pictori de biserici și icoane sau ca restauratori de icoane, cărți sau documente cu valoare de patrimoniu, în centre de profil sau în biblioteci din țară și străinătate.
Înființarea secției de Artă Sacră de la Iași la începutul anilor â90, prima specializare de acest fel din țară, a fost privită ca o necesitate, în condițiile în care peste două treimi din totalul valorilor materiale ale patrimoniului cultural național din România este reprezentat de bunurile eclesiale, iar numărul redus de specialiști, mai ales în tehnica restaurării, nu acoperea volumul imens de muncă necesar păstrării, în bune condiții, a acestui tezaur.
Zestrea lui Cristi Covrig
Povestea pictorului iconar Cristi Covrig este, în primul rând, una a descoperirii vocației și a investirii cu folos a talantului primit. Având șansa să crească într-o familie de buni creștini, Cristi a început să meargă de mic, alături de bunica sa, la biserici și mănăstiri, unde a deprins dragostea pentru Dumnezeu, pentru rugăciune, pentru adâncimea și tihna vieții monahale, dar și pentru frumusețea veșmintelor bisericilor pe care le vizita.
De la fratele bunicii sale, Ion Nistor, sculptor la o mănăstire unde a viețuit peste 25 de ani ca monah, a deprins apoi dragostea pentru frumusețea artei religioase, iar acest fapt avea să-i rămână adânc întipărit în suflet, până în momentul în care, tânăr fiind, a trebuit să aleagă drumul pe care avea să îl urmeze mai departe.
În adolescență, alături de grupul său de prieteni din Pașcani, Cristi și-a petrecut multe vacanțe la mănăstiri, în special la Horaița, în județul Neamț, care devenise un loc de suflet. „Am avut norocul să întâlnesc oameni minunați, cu care am legat o prietenie extraordinară. Cu toții aveam o educație sănătoasă, creștină, cu toții iubeam liniștea sufletească pe care o descopeream în biserică și încercam să înțelegem și să pătrundem toate câte se întâmplau acolo. Ne bucuram nespus când părintele Clement, fostul stareț al Mănăstirii Horaița, Dumnezeu să-l odihnească, văzând râvna noastră, ne alinta, părintește, „frate Cristi” sau „frate Ciprian”. Nu pot să vă spun cât de mândri ne simțeam în acele momente și cum ne străduiam apoi să fim și mai de folos, dar să învățăm și rânduielile sau liturgica. Aceste lucruri s-au adunat într-o zestre foarte bună pentru devenirea noastră ulterioară. Ne-am încurajat unii pe alții și am considerat apoi ceva firesc să urmăm cu toții cursurile Facultății de Teologie din Iași”, povestește pictorul pășcănean.
„Pictura icoanelor se învață în ani grei de muncă și de studiu”
Până la 18 ani, Cristi nu a pus mâna pe penson. Ziua în care a pictat prima icoană, într-o încăpere a Bisericii „Înălțarea Domnului” din Pașcani, unde slujea duhovnicul său, părintele protopop Pavel Postolachi, și-o amintește ca pe o experiență ce avea să descătușeze toată țesătura de imagini, de senzații și trăiri adunate, în drumurile sale pe la biserici și mănăstiri, în minte și suflet. „Prima mea pictură îl reprezenta pe Sfântul Atanasie și țin minte că am făcut-o pe un carton. La început, am privit-o ca pe o încercare, ca pe o nouă experiență, dar am simțit repede că, de fapt, asta îmi place și asta trebuie să fac. A fost ca o puternică chemare lăuntrică, la care nu aveam cum să nu răspund. Atunci m-am hotărât cu adevărat să urmez cursurile Facultății de Teologie și să învăț să pictez icoane, pentru că acest lucru se învață și se învață în ani grei de muncă și de studiu”, spune Cristi Covrig.
Există două mari categorii de autori: „pictori” și „meșteșugari”
Licențiat în Arte plastice și Teologie, în 2003, și urmând apoi un masterat în Restaurare-Conservare la aceeași Facultate de Teologie Ortodoxă din Iași, Cristi Covrig, ajuns acum la 35 de ani și având o experiență de mai bine de 15 ani în pictura religioasă, crede că în acest domeniu există două mari categorii de autori: „pictori” și „meșteșugari”. „Iconograful își hrănește arta din tradiția și din învățătura Bisericii, iar personalitatea lui nu trebuie să eclipseze personajul reprezentat. Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunea: „Trebuie ca El să crească și eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). Aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă un pictor de icoane. Fără smerenie, fără cunoștințe solide de teologie și, mai ales, fără rugăciune, nu ai cum să redai mesajul transcendent, esențial, care diferențiază, spre exemplu, o icoană bizantină de un tablou cu subiect religios. Rezumând, din punct de vedere tehnic, poți să fii un pictor foarte bun, dar dacă nu îmbini tehnica cu studiul religios și, mai ales, cu rugăciunea, nu te numești iconograf, ci meșteșugar. Am văzut icoane în care sfinții apar reprezentați fără aureole sau alte greșeli flagrante, ce dovedesc o lipsă crasă de cunoștințe teologice”, subliniază Cristi Covrig.
Este și bucurie, și evlavie, dar și tulburare și neputință
O zi de muncă din viața pictorului iconograf pășcănean nu poate începe fără rugăciune, singura modalitate prin care, spune Cristi Covrig, îți poți găsi liniștea și poți intra în starea necesară pictării unei icoane. „Nu e tablou, e o icoană. Când pictezi chipul Mântuitorului, te cutremuri! Treci printr-un șir de senzații greu de redat în cuvinte, pe care doar un iconograf le simte și le poate înțelege. Este și bucurie, și evlavie, dar și tulburare și neputință, blocaje pe care nu știi cum să le depășești uneori. De aceea, pictarea unei icoane este, pentru mine, sinonimă cu postul, cu rugăciunea, cu spovedania, cu iertarea și cu toate acele trăiri pe care orice credincios le are pentru a fi curat sufletește și trupește. Altfel, nu aș putea reuși”, spune pictorul pășcănean.
Iar Cristi Covrig a reușit să îmbine într-un mod fericit talentul artistic, cunoașterea teologică și viața duhovnicească, lucrările sale ajungând cunoscute și apreciate în multe colțuri ale Europei, prin intermediul expozițiilor la care este invitat, an de an, în Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Olanda sau Italia. În Danemarca, de altfel, pictorul iconograf pășcănean predă, din 2007, și cursuri de iconografie la o școală privată. „Este o școală multiculturală, cu elevi de diferite naționalități. Merg acolo de două ori pe an și susțin o serie de cursuri intensive, în care îi învăț tainele picturii religioase bizantine. Este o bucurie și o experiență extraordinară pentru mine să pot împărtăși cu alți oameni iubitori de pictură religioasă ceea ce știu. Mi-aș dori să pot susține astfel de cursuri și aici. La noi, din păcate, și ucenici îmi este greu să găsesc, pentru că mulți sunt interesați în primul rând de partea financiară. Aceasta este o misiune, nu o meserie, le spun. Dacă nu o faci cu dragoste, nu ajungi nicăieri, pentru că a picta o icoană sau o biserică este o responsabilitate uriașă pe care ți-o asumi”, spune Cristi Covrig.
„Icoana cheamă pe credincios”
Când îl întrebi care este cea mai complexă icoană pe care a realizat-o, smerenia ia imediat locul mândriei artistului. „Toate au povestea lor, nu este una pe care să o faci ușor. Dacă pictezi un sfânt, spre exemplu, trebuie să începi prin a-i cunoaște viața, învățăturile, suferința și lucrurile frumoase pe care ni le-a lăsat, dar și să te lași mânat în munca ta de harul sfântului. Și vă fac o mărturisire: niciodată, când am pictat o icoană, nu m-am simțit singur. Nu am știut dinainte cum o să arate sau în cât timp o voi termina, dar întotdeauna a fost cineva care mi-a îndrumat pașii”, spune Cristi Covrig.
Icoana „Hristos în slavă”, inspirată de pictura Sfântului Cuvios Andrei Rubliov, considerat cel mai mare pictor de icoane al Rusiei, se numără printre lucrările monumentale ale iconarului pășcănean. O lucrare în care a investit atât de mult timp, efort și trăire, pe care spune că nu știe dacă le-ar mai putea repeta. „Am pictat timp de opt luni la această icoană, o operă mare, de peste un metru pe 90 de centimetri, cu scene din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care sunt prezente 107 personaje. Această icoană a fost apoi centrul unei expoziții pe care am organizat-o în Anglia. După terminarea expoziției, am plecat într-un alt oraș, iar persoana la care urma să mă cazez, un preot anglican, mi-a cerut să vadă câteva dintre lucrările mele. Când a văzut icoana „Hristos în slavă”, a căzut în genunchi, s-a închinat și mi-a spus: „Îmi doresc ca această icoană să rămână la mine”. Atât de adânc l-a mișcat, încât mi-am amintit ce spunea Sfântul Andrei Rubliov, pictorul care îmi place cel mai mult: „Icoana cheamă pe credincios””, mărturisește Cristi Covrig.
„Când pictezi două ore încontinuu, este ca și cum ai opera”
În prezent, Cristi, căsătorit cu Maria Magdalena, profesoară de biologie în Pașcani, și tatăl unei fetițe de 5 ani, Sara Cristiana, se împarte între familie și munca pe care o face în atelierul de pictură, expozițiile și cursurile pe care le susține în străinătate. Este fericit cu viața pe care o are și recunoscător tuturor celor care i-au îndrumat pașii spre împlinirea vocației sale. Spune că, odată apucat acest drum, nu mai poți da înapoi, pentru că bucuria pe care o oferi și cea care ți se întoarce înapoi este prea mare. „Este o muncă foarte grea. Când pictezi două ore încontinuu, este ca și cum ai opera, atât de mare este concentrarea și intensitatea trăirilor lăuntrice. Dar asemeni bucuriei unui credincios după ce a primit Sfânta Împărtășanie, la fel de liber, liniștit și împăcat mă simt și eu atunci când termin o icoană”, mai spune Cristi Covrig.
Meșteșugul iconografului, o formă de propovăduire
Iconograful, pe lângă talentul său de pictor, însușirea tehnicilor de pictură și a canoanelor (regulilor) iconografice se cuvine să fie un creștin ortodox evlavios, cu o viață curată, de rugăciune și nevoințe ascetice, întrucât meșteșugul lui este o formă de slujire în Biserică și de propovăduire. Există și câteva rugăciuni speciale pentru iconari. În Sinaxare aflăm, în mai multe rânduri, povestiri despre evlavia iconarilor și darurile de care au fost învredniciți pentru rugăciunea lor fierbinte și pentru smerenia lor. Acolo unde ei își recunosc neputința de a duce la bun sfârșit o icoană, unii iconari, precum Iordache Nicolau, pictorul icoanei Maicii Domnului Prodromița de la Muntele Athos, se învrednicesc ca munca lor să fie desăvârșită printr-o minune. Icoanele astfel rezultate sunt numite „icoane nefăcute de mână omenească”.
Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieților sfinților reprezentați în ele.
Figurile personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în Erminiile sau manualele de iconografie. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănătoare sfintelor moaște decât chipului omului viu. Natura este și ea redată stilizat, iar prezența sa are conotații simbolice bine stabilite și este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei. Fondul icoanelor este de obicei auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (frescele), sugerând lumina dumnezeiască și harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinților. Imaginea este bidimensională și nu caută să redea perspectiva în modul în care pictura laică încearcă să o reproducă, potrivit realităților materiale. Dimpotrivă, icoana folosește perspectiva inversă: personajele reprezentate privesc spre credinciosul care, la rândul său, le privește, fiind considerate ferestre deschise spre împărăția cerului, pe care o lasă să se întrevadă.
Sfântul Apostol Luca, cel dintâi iconar
Iconografia (termen provenit din limba greacă, în traducere „scrierea de imagini”) este arta creștină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinți, episoade din viețile acestora, precum și diferite episoade biblice, precum și unele scene alegorice, în așa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de manifestare vizuală în timp și spațiu a realității dumnezeiești invizibile.
Biserica Ortodoxă admite posibilitatea reprezentării în imagini a lui Hristos și a sfinților, întrucât recunoaște întruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Cultul icoanelor, care a fost contestat în secolele VII-VIII, a fost restabilit definitiv la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Pentru creștini, icoana nu este o simplă formă de reprezentare artistică, ci obiect de cult și modalitate de ilustrare picturală a învățăturii creștine.
Potrivit tradiției, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca, care a pictat o primă icoană a Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este considerat ocrotitorul iconarilor. Alți sfinți iconari au mai fost Sfântul Metodie, fratele Sf. Chiril, împreună-creștinătorii popoarelor slave (6 aprilie); Sf. Cuv. Alipie și Sf. Cuv. Grigorie iconarul (8 august) care au trăit în Rusia în sec. al XI-lea; Sf. Lazăr iconarul din Constantinopol; Sf. Sfințit Petru al Moscovei din sec. al XIV-lea (21 decembrie); Sf. Cuv. Andrei Rubliov (sec. al XV-lea, prăznuit pe 4 iulie), sau Sf. Nil Sorski.
(Bogdan CRONȚ, sursa: Ziarul Lumina)