Perfecționismul este adesea lăudat în societatea modernă, fiind confundat cu ambiția, diligența sau o etică profesională înaltă. Oamenii de succes sunt frecvent descriși ca fiind perfecționiști, sugerând că setarea standardelor extrem de înalte este o rețetă sigură pentru realizări mărețe. Totuși, sub masca dorinței neobosite de excelență se ascunde o dinamică psihologică complexă, care transformă calitatea într-o capcană. Adevărul este că perfecționismul nu este un singur concept unitar; el are două fețe clare: una sănătoasă (adaptativă) și una nesănătoasă (maladaptativă). În timp ce prima ne motivează, a doua ne paralizează. Articolul de față explorează această distincție crucială și arată de ce, pentru mulți, nevoia de a fi cel mai bun devine în cele din urmă o sursă cronică de suferință.
Perfecționismul adaptativ se manifestă ca o tendință de a lucra sârguincios, de a fi organizat și de a avea standarde ridicate, dar realiste, însoțite de o evaluare flexibilă și constructivă a eșecului. O persoană cu acest tip de perfecționism poate fi dezamăgită de un rezultat sub așteptări, dar va folosi greșeala ca pe o informație valoroasă pentru a se îmbunătăți. Accentul cade pe proces și pe progres, nu pe rezultatul final fără cusur. Acest lucru este în contrast puternic cu perfecționismul maladaptativ, care se definește prin preocuparea excesivă pentru greșeli, îndoiala constantă cu privire la acțiuni și sentimentul că performanța este legată direct de valoarea personală. Aici, orice rezultat mai puțin decât perfect este echivalent cu un eșec total, iar eșecul este perceput ca o dovadă a lipsei de valoare personală.
O cercetare importantă realizată de Thomas V. Rice și colaboratorii săi în 2016 a explorat în mod detaliat impactul acestor două dimensiuni ale perfecționismului. Studiul a arătat că, în timp ce perfecționismul orientat spre excelență (adaptativ) era asociat cu o stare de bine și un nivel mai mare de satisfacție academică, perfecționismul orientat spre lipsa de greșeli (maladaptativ) era un indicator semnificativ al anxietății, stresului și simptomelor depresive. Această descoperire subliniază că nu standardele înalte în sine sunt problema, ci frica patologică de a greși și judecata aspră care o însoțește. Psihologul american David Burns, unul dintre pionierii terapiei cognitive, l-a descris pe perfecționistul maladaptativ ca fiind prins într-un ciclu vicios: cu cât se străduiește mai mult să fie perfect, cu atât devine mai anxios, iar anxietatea îi sabotează performanța, confirmându-i temerile inițiale.
Impactul acestui tip de gândire nu se limitează la viața profesională sau academică. Perfecționismul nesănătos afectează relațiile interpersonale și sănătatea mintală generală. O meta-analiză amplă, publicată de Sarah Egan în „Clinical Psychology Review”, a sintetizat date din zeci de studii și a ajuns la concluzia că perfecționismul, mai ales cel pe care ni-l impunem singuri și cel pe care îl simțim că ne este impus de societate, este o cauză comună care stă la baza multor probleme de sănătate mintală. Mai exact, cercetătorii au găsit o legătură puternică nu doar cu depresia și anxietatea, ci și cu tulburările de alimentație și chiar cu gândurile legate de sinucidere. Aceste rezultate sugerează că povara de a îndeplini standarde imposibil de atins, fie că sunt interne sau percepute ca fiind externe, erodează treptat stima de sine și capacitatea de a face față eșecurilor inerente vieții.
Un aspect și mai insidios al problemei este perfecționismul prescris social, concept introdus de Paul L. Hewitt și Gordon L. Flett. Acesta se referă la credința că mediul social (familia, școala, societatea) cere în mod explicit și necondiționat perfecțiunea. Această percepție creează o presiune constantă și insuportabilă. S-a observat o creștere semnificativă a nivelurilor de perfecționism prescris social în rândul tinerilor din țările occidentale, corelată cu o creștere concomitentă a tulburărilor psihice, în special depresia. Autorii sugerează că această tendință este alimentată de o cultură a meritocrației toxice și de vizualizarea constantă a vieților idealizate pe rețelele sociale, unde doar „succesul fără efort” este expus. Prin urmare, tinerii nu mai caută doar să fie buni, ci simt că trebuie să fie impecabili pentru a fi acceptați sau valorizați.
Așadar, cum se poate elibera cineva de această povară? Nu prin renunțarea la standarde, ci prin ajustarea lor. Cheia constă în a trece de la o mentalitate a rezultatului („Trebuie să fie perfect”) la o mentalitate a efortului („Am făcut tot ce am putut și voi învăța din acest rezultat”). A cultiva compasiunea de sine – a te trata cu aceeași bunătate și înțelegere pe care i-ai oferi-o unui prieten care a eșuat – este esențială. Renunțarea la gândirea de tip „totul sau nimic” și acceptarea că „bine” este de multe ori suficient eliberează resursele mentale blocate de frica de greșeală. În cele din urmă, a fi cel mai bun este o cursă fără sfârșit; a fi suficient de bun îți permite să te bucuri de drum. Perfecționismul încetează să fie un dușman atunci când înțelegem că excelența reală nu înseamnă să nu greșești niciodată, ci să te ridici de fiecare dată cu mai multă înțelepciune.
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
