Cam 80 %, nu?

Dacă luăm în calcul valoarea echipelor participante în competițiile la care mă voi referi în continuare, cred că nu este exagerat să considerăm că în Champions’ League putem vorbi de 60%, echipelor prezente în Europa League rămânându-le un onorabil 40%. Asta, deși în sport, cât și în arte, e o prostie să faci calcule procentuale. Mă veți ierta, sper, de data asta. Ce spune în continuare calculul ăsta prostesc? Păi, dacă în Champions’ League avem o finală exclusiv spaniolă, iar dincolo una doar pe jumătate, adunând cele 60 de procente cu celelalte 20, rezultă că pe total continent, cam 80% din valoarea fotbalului se află în Spania. Mai rămâne și Anglia cu 20 de procente, și gata socoteala. Germania, Italia, Olanda, Franța, Portugalia? Pardon, nu există. Iar dacă rememorăm și meciurile pe care le-am văzut în campionatele tuturor acestor țări în ultimul sezon, zău că nu rămân prea multe de discutat. Calitatea fotbalului din Spania și Anglia surclasează concurența, oferindu-ne în fiecare săptămână subiecte de comentarii, ceea ce nu se poate spune despre oricare din celelalte țări. Sigur că aici trebuie subliniat faptul că salariile fotbaliștilor din Anglia și Spania sunt la rândul lor greu de comparat cu ale celorlalți, de unde concluzia că investițiile în calitatea fotbaliștilor se acoperă prin calitatea spectacolului oferit. De aici, mai putem trage și o altă concluzie, total defavorabilă nouă: în fotbalul românesc nimeni nu investește nimic. Se poate formula și altfel: la noi, se investește în nimic. Adică se achiziționează, din când în când, de către o echipă sau alta, câte un rebut sau un ratat, de regulă cam de doi lei, care este plătit cu un salariu de doi bani. Hai, trei bani, pentru ratații cu nume. În rest, liniște, pace, armonie. La adăpostul cărora se rulează niște bani, în sensul că se spală. Fiindcă altfel n-am avea atâția „grei” (ha, ha!, nici ca poreclă nu ține să le zici așa) la bulău. Chiar așa: de unde naiba om avea atâția grei într-un fotbal atât de subțire?