Călugăria, aflarea unui nou mod de viață

Momentul călugăriei înseamnă clipe de profundă meditație, emoție maximă și punct de plecare pentru o nouă formă de viețuire.
Asistând la slujba de călugărie, ascultând cântările și citirile, în mintea noastră se pot perinda anumite aspecte din viața personală: momentul morții sau al trecerii din viața aceasta; căderea din harul lui Dumnezeu prin săvârșirea unor păcate asemenea fiului risipitor; ruperea sau separarea de lucrurile lumii acesteia, dar și aflarea unui nou mod de viață, curat și temperat, care dă curaj sufletului și posibilitatea de a gândi la veșnicele bucurii, cum au făcut Sfinții Cuvioși, cei care au îmbrățișat viața monahală mai înainte de noi.
Dacă privim acceptarea vieții monahale ca pe momentul morții trupești, atunci putem pronunța acel „vai!“ care ne amintește de despărțirea sufletului de trup, așa cum auzim cântându-se în a doua stihiră de la înmormântarea mirenilor: Vai, câtă durere (luptă) are sufletul când se desparte de trup!…
Însă, dacă ne gândim bine ce înseamnă păcatul, putem spune cu multă amărăciune că: mai mare durere simte sufletul când, prin păcat, omul se desparte de Dumnezeu. Aceasta, pentru faptul că moartea trupească înseamnă trecerea la altă formă de viață, viața veșnică, iar păcatul înseamnă moarte sufletească, moarte veșnică pentru cel care nu s-a pocăit.
Călugăria nu înseamnă moarte, ci mortificarea patimilor și trăirea după modelul îngeresc; de aceea monahul se numește „chip îngeresc“. Ceremonia intrării în monahism este o slujbă deosebită, unică în felul ei. Prin această slujbă, o persoană obișnuită, care nu are obligații familiale, devine monah/ie. Acea persoană se rupe, se desparte de tumultul lumii și intră în soborul monahilor/iilor. De acum înainte, pentru că prin felul de viețuire ea naște fii duhovnicești, virtuțile, primește apelativul de părinte/maică și adoptă un alt nume, al unui sfânt monah sau sfântă monahie. Așadar, călugăria se mai numește și al doilea botez.
Ruperea de lume
La intrarea în viața monahală, monahul, deși se rupe de trupul familiei sale, nu-l abandonează, dar nu mai locuiește cu membrii familiei în care s-a născut. Ceea ce face el este similar cu ceea ce face acela care se căsătorește, cu deosebirea că despărțirea celui care se căsătorește nu prea este luată în seamă, anume că la plecarea din casa părintească se despart cu oarecare greutate sufletească, alții chiar varsă lacrimi și nimic mai mult. În afară de acestea, despărțirea celui care se căsătorește se pare un act normal și mai ales o împlinire. Chiar dacă doresc ei înșiși această despărțire pentru a-și forma propria familie, totuși le pare rău deoarece, pe lângă legătura de sânge dobândită prin naștere, în anii copilăriei și ai tinereții au stabilit cu membrii familiei o legătură sufletească ce nu se poate uita sau trece ușor cu vederea. Așadar, lumea privește această despărțire ca pe ceva normal, ca un lucru firesc; mai mult, privitor la această despărțire firească a tinerilor de familia în care s-au născut, Sfânta Scriptură păstrează o binecuvântare scrisă de la Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup…“ (Fac. 2, 24).
Cel care merge la mănăstire nu dorește să știe lumea hotărârea lui, aceea de a pleca din familie, de a se înrola în oștirea lui Hristos, marea familie a luptătorilor prin rugăciune. Motivul? Pentru ca familia să nu-l împiedice de la gândul și scopul lui. Apoi, se gândește și la ceea ce spune Hristos în Evanghelie: „oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“ (Mac. 8, 34). Și pentru faptul că „…sufletul este osârduitor, iar trupul neputincios“ (Mat. 26, 41), după cum ne învață Domnul Hristos, despărțirea de familie pentru a intra în viața monahală se face în taină pentru ca cele trupești să nu împiedice elanul duhovnicesc al cuiva și dragostea sa față de Hristos să fie cumva împiedicată de a se manifesta pe deplin. De aceea, pentru mulți, intrarea unui tânăr în viața monahală pare ceva anormal.
Al doilea botez
Există și un alt aspect. Călugăria este considerată a fi al doilea botez, pe drept cuvânt, cum am arătat mai sus. Dacă Botezul simbolizează moartea și învierea celui botezat, împreună cu Hristos prin întreita afundare în apă, tot așa și călugăria simbolizează moartea pentru cele lumești, deși monahul viețuiește tot în lumea aceasta, folosindu-se cu cumpătare de lucrurile materiale din lume și ferindu-se de atitudinile lumești. Așa ne învață Sfântul Pavel: „Eu am murit lumii și lumea pentru mine“. Monahul nu fuge de lume, ci de lumescul din lume, de lucrurile nefolositoare mântuirii, de atitudinile lumești și de orice lucru care poate să-l distragă de la preocupările duhovnicești. Deși despărțirea sufletului de trup se face cu durere, totuși la oamenii doritori de mântuire, sufletul se desparte cu bucurie atât de trupul familiei, cât și de cele materiale și trupești, dar și sufletul lui se desparte mai ușor de trup la momentul potrivit. Prin despărțirea de „trupesc“ monahul primește bucuria unirii cu Dumnezeu prin rugăciunea continuă și îndeplinirea celor trei voturi monahale, care, după jurământ, devin obligatorii: ascultarea necondiționată, sărăcia de bunăvoie și fecioria-curăția sufletească și trupească. Monahul primește toate acestea de bunăvoie și mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu: „pentru că prin a flămânzi și a înseta și a fi gol și dosădit și batjocorit și ocărât și prigonit și înconjurat de multe alte întristări și necazuri, se închipuiește viața după Dumnezeu“ (din slujba călugăriei), având drept țel mântuirea, ca plată multă primită în cer (Matei 5, 12). Renunță la ceva, ca să dobândească altceva; renunță la plăceri trecătoare și superficiale, ca să dobândească pacea, bucuria, fericirea vieții veșnice.
Doar păcatul ne desparte de Dumnezeu
Să ne gândim la faptul că nimic nu desparte pe om de Dumnezeu decât păcatul, iar acesta produce sufletului durere mai mare decât atunci când sufletul se desparte de trup (moartea fizică). Moartea trupească desparte persoanele unele de altele pentru o perioadă oarecare, desparte și sufletul de trup tot pentru o perioadă oarecare, pe când moartea sufletească ne amenință cu durea și despărțirea veșnică. Din această pricină, viitorul monah sau monahul în devenire intră pe poarta mănăstirii cu această tainică și mare dorință: să scape de moarte veșnică. Părerea de rău pentru păcatele săvârșite și, mai ales, gândul la unirea cu Dumnezeu prin rugăciune îl fac pe om să renunțe la orice bucurii și preocupări lumești, să uite familia și pe apropiații săi pentru a primi veșnica bucurie duhovnicească, viețuirea cu Hristos. Dacă păcatul desparte pe om de Dumnezeu, rugăciunea este aceea care îl unește pe om cu Dumnezeu. Prin păcat înțelegem orice tentație lumească ce se dorește a fi mai importantă în viața omului decât sufletul și Dumnezeu. Unii oameni, dorind să evite tentațiile vieții pământești, se retrag din lume ca să se ocupe mai mult cu rugăciunea, singura care ne pune în legătură directă și permanentă cu Dumnezeu și singura preocupare recomandată de Mântuitorul: „privegheați și vă rugați“ (Mat. 26, 41), iar Sfântul Pavel: „rugați-vă neîncetat“ (1 Tesaloniceni 5, 17). Monahismul a apărut după ce Mântuitorul și Sfântul Pavel au spus aceste cuvinte, maxime și îndemnuri. Deși ele au fost rostite pentru orice creștin, ele au fost impropriate cu precădere de către monahi, ei asumându-și această preocupare, rugându-se atât pentru ei, cât și pentru semenii lor. Dacă scopul vieții este dobândirea Duhului Sfânt și unirea omului cu Dumnezeu, care se realizează prin rugăciune, atunci finalul vieții omului trebuie să fie mântuirea sufletului.
În concluzie, omul, simțind iminentă despărțirea sa de Dumnezeu prin păcat, datorită felului său de viețuire, dorește o preocupare mai atentă față de rugăciune și mai lipsită de preocupările lumești. Grijile nu numai că te întrerup și te sustrag de la rugăciune, ci, de multe ori, rugăciunea este înlocuită de preocupările lumești. Viitorul monah acceptă cele trei voturi monahale de bunăvoie: ascultarea, sărăcia și fecioria-curăția, accentuând Taina Pocăinței prin mărturisire, prin post și rugăciune neîncetată, căci este dator a rosti mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!“. El mărturisește că este cel mai păcătos, după cum spune Sfântul Pavel în epistola sa și Avva Dorotei în Filocalia vol. IX, deoarece, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, te vezi mai păcătos și, de aceea, te smerești mai mult.
(Arhim. Clement Haralam, www.ziarullumina.ro)