„Ca să să știe” (2)

În împrejurările teatrale ieșene festive (200 de ani de la primul spectacol românesc, 120 de ani de la construirea sălii) nu văd de ce s-ar cuveni ocolită evocarea momentelor nefaste din istoria instituției, unele chiar penibile, pe care nimeni nu le mai știe, iar trupa tânără nici nu și le poate închipui! În deceniul 7, după pensionarea forțată a „decanilor” scenei, drastic impusă de autofinanțare, Naționalul rămăsese fără „seniori”. Dar și fără actori tineri! O compoziție izbutită poate preschimba, scenic, un june într-un octogenar; invers, imposibil. Același Cabinet 2 izvodise însă o nouă dispoziție absurdă: absolvenții de învățământ superior nu pot fi repartizați în orașele mari, declarate „închise”. Poate că restricția va fi avut o fărâmă de logică în cazul agronomilor, mecanizatorilor, zootehnicienilor, dar acționa strict și în lumea scenei!
Părea că nu-i nimic de făcut, dar, în cele din urmă, s-a găsit calea cotită a înființării Secției de la Suceava (oraș uitat „deschis”), unde, într-o foarte bună colaborare cu forurile locale, am adus o întreagă promoție a IATC București (cu Radu Duda, Carmen Tănase, Adrian Păduraru ș.m.a.). Desigur, tinerii actori jucau și-n spectacole ieșene. (Ar merita cercetat de ce, în decembrie 1989, Secția Suceava a fost „revoluționar” desființată…)
De neînchipuit, presărată cu episoade de haz amar, rămâne odiseea aprobării repertoriului și, mai ales, includerea piesei românești. Obligatoriu, dramaturgul trebuia să prezinte o adeverință cu ștampilă precum că textul a fost discutat și aprobat într-un cenaclu literar – indiferent care, putea fi și de la Casa de Cultură din Podul Turcului! Repertoriul îl discuta mai întâi Organizația de bază PCR din Teatru. Unde intelectualii, conform directivelor, nu puteau depăși 12%, așa că repertoriul îl aprobau în primă instanță tâmplarii, electricienii, mașiniștii, mecanicii, cizmarii. Care, hârșiți și cu bun-simț, ridicau mâna fără obiecții. Urma aprobarea Comitetului Județean de Cultură (și, evident, „Educație Socialistă!”); de aici încolo, toate deciziile se luau în funcție de rezumatul piesei, cu reală măiestrie și inventivitate confecționat de Secretariatul literar. Dacă obținea acordul, proiectul urma a fi, obligatoriu, „dezbătut cu oamenii muncii” dintr-o întreprindere. La sfârșitul schimbului, în loc să prindă rând la parizer, muncitorii de la Nicolina erau înghesuiți în sala Clubului, unde le solicitam aprobarea să fie jucat Shakespeare la Național.
Mai departe: era necesar acordul Biroului Județean PCR, convocat în ședință specială. Dacă repertoriul trecea (de regulă, era întors pentru „îmbunătățiri” ale… rezumatelor), se trimitea la București, la Consiliul Culturii (și „Educației Socialiste”): aici se produceau cele mai multe intervenții – tăieri, adăugiri, „comenzi sociale” niciodată finalizate. Urma aprobarea supremă, aceea a Secretariatului CC al PCR, după care nu se mai putea clinti o virgulă. Cum se vede, până aici încă n-a apărut Cenzura. Și departe mult mai este!
Încă o vamă: Comisia Teatrală locală, convocată să avizeze (sau nu) spectacolul. Consiliul Culturii trimetea, la vizionare, instructori de la București, care, împreună cu reprezentanți ai organelor locale (sindicate, pionieri, armată etc., etc.) hotărau dacă premiera poate avea loc sau se amână pentru „dregeri” ideologice. Abia acum intra în scenă Cenzura, cu obiecțiile ei și cu decizia finală. Dar nu s-a terminat: după premieră, acționa postcenzura. Fie ca urmare a „scrisorilor oamenilor muncii”, fie a vreunui articol vigilent din presa de partid, spectacolele „cu probleme” erau „puse în dezbaterea oamenilor muncii”. Am avut parte, ca autor, de două astfel de execuții publice, piesele incriminate fiind „Tango la Nisa” (dezbatere la Casa Tineretului) și „Hardughia” (la Teatrul Național), ambele prezidate de Popescu-Dumnezeu, mai marele propagandei în România…
Iaca așa era. Mai știe cineva? Adevărată minune, dar printr-o asemenea rețea de gratii ideologice, și-n pofida persecuției financiare, Teatrul Național din Iași a izbutit să treacă nu puține spectacole de reală ținută artistică. La ceas aniversar, ce să spunem altceva decât „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”?