CA LA NOI!

De-a dreptul jenant pentru un județ cu asemenea potențial turistic precum Suceava, modul în care este tratată și gospodărită zona Rarăului, singura în care se poate ajunge (teoretic) până-n vîrful muntelui cu populara Dacie. Spun teoretic, fiindcă practic, în pofida hărților turistice (inclusiv celor de tot recente), care te asigură că ai la dispoziție două drumuri asfaltate, totu-i minciună. Din valea Moldovei, din Câmpulung adică, drumul este complet închis, fiind de lungă vreme stâlcit și prăbușit. Din valea Bistriței, pe la Chiril, vagile urme ale asfaltului antediluvian sunt brăzdate de adevărate tranșee anti-tanc – unele, devenite bulboane. În multe locuri, nici n-ar fi nevoie de cine știe ce fonduri locale, guvernamentale, europene, cosmice, ci de un simplu târnăcop care să reteze moțul bonturilor și să sape câteva șănțulețe de scurgere. În mod cert, după cum arată starea drumului „asfaltat”, de ani buni n-a mai intervenit nimeni să-l îngrijească cât de cât. N-ai zice că la capătul lui se află un hotel modern, cabane, spații de campare – adică, o zestre turistică de invidiat. La care se poate ajunge doar jertfind bielete, pivoți și planetare. Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă i-aș acționa în judecată pe autorii hărților turistice, pentru difuzarea de informații false în paguba cetățeanului și le-aș cere să suporte costul reparațiilor. Desigur că la noi nu s-ar întâmpla nimic, dar în cele Americi, un avocat destoinic e-n stare să-ți obțină mașină nouă, plus niscaiva daune morale! Însă, la urma urmei, vina alcătuitorilor de hărți e-un mizilic față de aceea a gospodarilor ce-și îngăduie să lase drumurile Rarăului în totală paragină. Dacă nu s-a construit nimic în rețeaua rutieră a zonei, barem să se întrețină ceea ce a fost – și iată că fără voie ne amintim zicerea „prințișorului”: „N-o să puteți vărui cât a construit tata!” Slavă Domnului, acum, în România, e-o adevărată nebunie a construcțiilor, dar năvalnic cresc numai vilele și iavaș-iavaș drumurile! Ajuns la cabană „istovit și plin de apă”, după ce ți-ai obligat soața și soacra să urce muntele per pedes (altfel, cu greutatea lor la bord, îți propteai toba catalitică în primul bolovan), te îndrepți cu nădejdea flămândului și ostenitului către cabană, în căutarea unui pat și a unui borș fierbinte. Aș! Imposibil! Cabana Rarău este închiriată în întregime, pe două săptămâni, unui grup de… vegetarieni (?) și la cuhne ți se oferă, confidențial, ce-a mai rămas de la prânz, adică, șnițel din soia, pateu vegetal și salată de ștevie. „De atâta vreme – se vaită bucătăreasa – mâncăm și noi numai buruieni, că nu ne lasă cu-n fir de carne în frigider!” Cam asta oferă Rarăul drumețului: drum de coșmar, cazare ioc, mîncare, ioc. Așa stând lucrurile, încerc să cobor pe partea cealaltă a muntelui, după cum mă îmbie indicatorul „spre Câmpulung”; noroc de un vegetarian vigilent, care mă avertizează că panourile cu săgeți îs rămase de pe vremea când drumul era drum; acum, e-nchis. Încerc o altă rută, mai lungă și netrecută pe hărți, pe care se ajunge la Pojorâta; e-o variantă forestieră cinstită, fără pretențiile și mofturile asfaltului, ce traversează un peisaj de vis: formidabilă deschidere către creste, pădurea seculară a Giumalăului în stânga, codrul secular Slătioara în față, Bâtca Oblâncului în spate – tot și toate vegheate de imperturbabilele Pietre ale Doamnei… Alții, dacă ar avea asemenea minunății, le-ar pava drumurile cu gresie fosforescentă, le-ar spăla cu spumant de baie și le-ar pudra cu talc de trei ori pe zi…