Buturuga mică

Cu cât proiectul este mai ambițios și mai original, scad șansele de înfăptuire. N-or mai fi în stare românii să construiască pentru posteritate altceva decât blocuri și vile năclăite în rutina termopanelor și acoperișurilor albastru-ceruleum? Iată, a venit ceasul numărării bobocilor în bătătura culturii. Ministrului Iorgulescu i-a expirat mandatul și, cum este obișnuința la predarea ștafetei, se trage linia și se face totalul: asta la plus, asta la minus. Ambele rubrici nu duc lipsă de cifre și fapte: dificultățile apar atunci când se examinează reușitele în oglindă cu angajamentele începutului de mandat. Eșec pe toată linia în cazul marilor proiecte! Incredibil: Biblioteca Națională, instituție cu destin sisific, se află în același stand-by în care a lăsat-o revoluția! Ministrul anunța că, nu mai târziu de mai 2009, va fi tăiată panglica inaugurală. Ne aflăm în decembrie 2008: lucrările n-au început! Cele 33 de luni considerate a fi necesare pentru terminarea tuturor finisărilor, socotite de acum încolo, ne-ar duce undeva, către septembrie 2011, adică, la o întârziere de aproape trei ani – și asta, numai dacă s-ar începe treaba imediat. Semne nu-s.
Înainte de revoluție, s-a investit, pentru edificarea Bibliotecii, echivalentul a 45 milioane euro. După 1990, încă 15 milioane. Încă 70 de acum înainte. Și… nimic. Vina se pare că o poartă contestarea licitațiilor. Dacă se ajunge în justiție, începe o boală lungă și grea, care, iată, poate amâna cu ani și ani termenele de finalizare cele mai optimiste. A intrat în uz curent contestația șicanatorie: nu mi-ai încredințat mie lucrarea, n-o s-o facă nici altul! Vreau să cred că acesta-i motivul pentru care Teatrul Național din Iași a fost lăcătuit în martie 2006 și, de atunci, nici o mișcare, nici un semn că și-ar aduce aminte cineva de ce și pentru ce a fost scoasă din circuit cea mai frumoasă sală de teatru din România.
Dacă a fost închisă pentru reparații, de ce… nu se repară nimic de aproape trei ani? E-o întrebare de grădiniță și o așez în pagină cu toată jena, gândindu-mă și la faptul că fondurile europene consistente alocate pentru refacerea clădirii au condiție de termen: 36 de luni. Au trecut deja 32. Se vor pierde banii! Și trupa și publicul suferă abitir: de la începutul lui 2006, spectacolele sunt prezentate pe unde se apucă și în condiții deloc ideale, în vreme ce sala a zăcut pur și simplu de pomană. Putea fi utilizată bine mersi de atunci și până azi; iar am pus căruța înaintea cailor! Ministrul Iorgulescu anunța, la începutul mandatului, că ediția 2009 a Festivalului Enescu va prilejui darea în folosință a marelui mall cultural de la Sala Palatului, o investiție (iarăși fonduri europene ce se vor pierde!) de circa 70 milioane euro.
Ne aflăm în decembrie 2008: nici un semn că ar începe lucrările, care, oricum, vor depăși cu 2-3 ani Festivalul Enescu. Tot în perioada acestui mandat ministerial urma să prindă contur proiectul prin care se atribuia o dimensiune culturală centrul istoric al Bucureștiului. Vorbe! În fapt, nimic. „Premise favorabile au fost – spune dl. Iorgulescu – voință politică a existat, surse de finanțare s-au găsit (…) Cu toții am subestimat însă hățișul de proceduri, avize, licitații, contestații, acționări în justiție între participanții la competiția pentru adjudecarea contractelor.”
După cum se vede, buturuga mică răstoarnă carul mare! Noroc că, pe vremea lui Ștefan cel Mare, nimeni n-a contestat atribuirea către pictorul Marcu a împodobirii Voronețului, că n-ar fi fost gata nici azi! Probabil că absența procedurii contestării licitațiilor a făcut ca un astfel de unic monument să poată fi construit în doar trei luni de zile… Și dacă, azi, hățișul legislativ ne împiedică să edificăm în cultură, poate c-ar trebui să ne amintim vorbele lui… Hrușciov: „Legile ne-au făcut pe noi, sau noi am făcut legile?”