Tocmai am primit pe mesageria privată un desen… Unul înduioșătoar și liniștitor deopotrivă: într-o cameră călduță, o familie de urși înfofoliți în plăpumi doarme, sforăind fără grijă; moment în care desenul m-a dus cu gândul la ”urșii mei”…
Locuisem în sat la bunici, doar la ei, până la plecarea la școală. Iar acolo iarna, zi de zi, desenam.
Tăblia unui scaun îmi era masă, eu șezând pe un „scăuneci” cu spătar, făcut la tâmplar pe măsura mea. Și țin minte că desenam urși… Umplusem caiete întregi cu ei și îi desenam binișor…
Acum, privind tihnitul desen abia sosit, îmi dau seama că urșii mei erau altcumva. Firește că aveau și ei casă, ca toți urșii, dar spre deosebire de somnoroșii picotind la căldura focului din cămin ori sforăind în plăpumi, ai mei erau vajnici și chivernisiți gospodari… Și, mai ales, erau țărani români! Da, urși țărani români, fiindcă îi desenam ridicați pe labele dinapoi și întotdeauna în costum național, încinși cu chimir lat de piele: cu ”șerpar” – cum i se zicea pe-acolo.
Urșii mei nu purtau cioareci, de sub cămașa românească – vag aducând cu cele din mărginimea Sibiului – le ieșeau labele păroase cu gheare mari, încovoiate și al căror număr era variabil.
Nici casa lor nu era de neglijat: desenată pe secțiune, ca să se vadă înăuntru!, dacă avea tavan, acesta era tare înalt – ca să încapă ursul! – peste el, apele oblice ale acoperișului continuându-se imaginar dincolo de foaie, în văzduhul mesei, căci acoperișul nu era important!…
La vedere, fără excepție, îndărătul ursului – care întotdeauna privea spre stânga foii, se afla un nelipsit dulap… Fără el nu se putea! Un dulap înalt, fără uși, întrucât conținutul lui întrupa dovada vredniciei ursului țăran român! Din tăblia de sus a acestuia, prevăzută cu cârlige, atârnau o droaie de cârnați, caltaboși și table de slănină, iar pe o etajeră se lăfăiau oale cu smântână. Din câte țin minte, ursul meu nu mânca pâine.
Mobilele din încăperea ursului puteau fi uneori diferite, unele putând lipsi: o masă, o vază cu flori, o găleată trapezoidală, o sobă șchioapă de tuci, dar dulapul cu bunătăți era prezent și mereu același. Și, să nu uit: aninat la șerpar, ursul purta cuțit… La câtă slănină avea, fără el nu s-ar fi descurcat.
În sat, pe atunci, nu era grădiniță și eu îmi însoțeam bunicii peste tot. Amintindu-mi desenele de atunci, îmi dau seama că, de la o vreme, cam asta au început să facă și urșii mei. Urs cu urs, pe rând…
Ursul țăran român mergea la cules ciuperci, cu un coșuleț de răchită – ce semăna cu o colivie, dar eu știam ce e!… – mergea cu sapa la porumb, ducea saci cu grăunțe la moară – saci uriași, că era urs! – și culegea via… Din acest motiv, când era acasă, pe masa lui se odihnea neapărat o cană înaltă – cânceu zicându-i-se pe-acolo – în care se afla vin; bunătățile din dulap primind un potrivit răspuns.
După ce bunicul m-a luat cu el la râu, să punem ”unghițe de noapte” – căci Sebeșul de atunci colcăia de păstrăvi, lipani, mrene vinete și zglăvoace! – ursul meu s-a apucat și de pescuit. Dar cu vargă, fir și cârlig. De aceea, când am aflat povestea ”Ursul păcălit de vulpe” mi s-a făcut ciudă pe născocitor. Să mai adaug că unul dintre urșii mei trăgea cu arcul într-un lup?… Asta numai după ce bunica – culmea, ea! – mi-a făcut primul arc cu săgeți de trestie. De ce într-un lup, nu știu… Să fi fost Scufița Roșie la mijloc?… Tot ce-i posibil.
Mare noroc a fost lipsa grădiniței!…
Oleacă, ce-i drept, am fost și la grădiniță întrucât, atunci când s-a înființat în sat, eu am intrat direct în grupa mare. Mai apoi, în toate vacanțele școlare, eu întorcându-mă de la Cluj, ”acasă”.
Pe tricoul unui prieten, aflat acum la „70+”, am văzut scris: „Nu sunt pensionar! Sunt bunic profesionist!” Și am conchis:
Asemenea lui sunt bunicii moderni, majoritatea: ieșiți la pensie, duc nepoții la cămin, la grădiniță, la școală, la înot, la engleză, la tenis, la… balet și-i aduc acasă. Mai ies cu ei în parc și, până pruncii se joacă sau se uită pe telefon, bunicii se uită și ei pe telefon, eventual citesc un ziar sau deapănă amintiri cu vreun prieten. Încetându-și profesia „de bază”, au ajuns bunici profesioniști.
Eu n-am avut norocul ăsta și mare noroc am avut!
