Bunătatea, un dar și o chemare de la Dumnezeu

Bunătatea este un atribut al ființei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să știe ce să facă pentru a moșteni viața cea veșnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. și Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuși, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulțirea binelui în lume.
Duhul Sfânt lucrează bunătatea în firea omului: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința…“ (Galateni 5, 22).
„Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, și de lauda Ta este plin pământul“
Cuvintele de mai sus, din rânduiala Sfintei Proscomidii, concentrează tot ceea ce se poate spune despre bunătatea lui Dumnezeu, însăși Sfânta Liturghie fiind o expresie a bunătății, milei și iubirii lui Dumnezeu pentru om, căci „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (Ioan 3, 16). Bunătatea lui Dumnezeu a însoțit poporul ales și s-a arătat prin trimiterea Fiului Său în lume, după făgăduința dintru început, la căderea protopărinților, că va trimite Mântuitor. „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“, spune Însuși Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 3, 17). Precum Tatăl, și Fiul este bun, căci este „Bunul Învățător“, „Păstorul cel bun“ care „Își pune sufletul pentru oile Sale“ (Ioan 10, 11) și Se jertfește din dragoste pentru noi și a noastră mântuire, oferindu-Se spre mântuirea tuturor celor demni de a se uni cu Dânsul în Taina Sfintei Împărtășanii: „Gustați și vedeți că bun este Domnul…“ (Psalmul 33, 8).
Bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat chiar și atunci când poporul ales s-a dovedit nevrednic, îndepărtându-se de poruncile Sale. „Și ai făcut cu noi, Doamne Dumnezeul nostru, după toată bunătatea Ta și după toată îndurarea Ta cea mare“, zice Baruh. Dumnezeu Își arată bunătatea celui care cere mila Sa, dar și poporului rătăcit care se întoarce și aduce laudă pentru toate bunătățile Lui: „Și au glăsuit prin laude preaslăvind pe Domnul, fiindcă bunătatea Lui și slava Lui sunt în veci în tot Israelul“ (III Ezdra 5, 82); „Și templul cel în toată lumea vestit au zidit, și cetatea au făcut-o slobodă, și legile cele părăsite le-au adus la loc, Domnul cu toată bunătatea, milostiv fiindu-le“ (II Macabei, 23).
Bunătatea lui Dumnezeu nu exclude asprimea lui față de cei neascultători, pe care o arată, totuși, cu milă. Sfântul Apostol Pavel vorbește de „bogăția bunătății lui Dumnezeu“, care trebuie să îndemne la pocăință (Romani 2, 4), așteptând ca toți oamenii să devină buni și să se mântuiască. El „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).
Bunătatea lui Dumnezeu este o formă de manifestare a iubirii – îngăduitoare, milostivă, generoasă. Cei neascultători se pot aștepta la pedeapsă, după cum spune Sfântul Pavel: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești (adică pe cei din poporul ales care n-au crezut – n.n.), nici pe tine nu te va cruța (cel venit la credință – n.n.). Vezi deci asprimea și bunătatea lui Dumnezeu: asprimea Lui către cei care au căzut și bunătatea Lui către tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel, și tu vei fi tăiat“ (Romani 11, 21-22).
Omul bun, chip al bunătății lui Dumnezeu
Bunătatea este darul lui Dumnezeu revărsat prin Duhul Sfânt asupra omului. Darul acesta trebuie prețuit cum se cuvine, îmbogățit, cultivat, desăvârșit, în așa fel încât să devină cu adevărat virtute, integrată firesc ființei, podoabă a personalității creștinului, roadă a lucrării Duhului Sfânt (Galateni 5, 22). Triumful bunătății asupra stihiilor din sufletul omului face ca în lumea aceasta să înceapă Împărăția cerurilor. Lupta nu este una simplă, fiindcă multe sunt potrivniciile. „Căci lupta noastră, spune Sfântul Apostol Pavel, nu este împotriva trupului și sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare“ (Efeseni 6, 12-13).
Bunătatea omului, împărtășire din bunătatea lui Dumnezeu, rodește minunat în lume și presupune relația de bine cu ceilalți. Nu există o bunătate în sine, ci numai în legătură cu ceilalți. Bunătatea, comoară a inimii, se dobândește prin lucrarea virtuților în luptă cu răul din lume și din pornirile întunecate ale firii. „Omul cel bun, spune Iisus cărturarilor și fariseilor, care cârteau împotriva Dânsului, din comoara inimii lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele“ (Matei 12, 35). Răutatea îl orbește pe om, astfel că nu poate vedea frumusețea din sufletele celorlalți, din faptele lor, mai ales atunci când s-a instalat în comportamentul lui o obișnuință cu răul.
Prin harul Duhului Sfânt, sufletul bun lucrează înmulțirea binelui în lume, la care e chemat omul. Omul bun nu dă drumul cuvintelor de ocară, nu pizmuiește, nu minte, nu-i vorbește de rău pe ceilalți, urăște violența, nu face nedreptate, mereu atent la bucuria celorlalți, ca el să rămână bucurie tuturor, fiindcă el, prin bunătate, L-a cunoscut pe Dumnezeu. Spunea Sfântul Antonie cele Mare: „Omul bun și iubitor de Dumnezeu nu-i mustră pe oameni pentru rele când sunt de față; iar în dos nu-i bârfește. Dar nici celor care încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie“ (Filocalia, vol. I, Învățături morale…, cap. 30); „Celui care nu știe să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaște pe Dumnezeu (…) Căci calea cunoștinței lui Dumnezeu este bunătatea“ (cap. 29).
(Pr. prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu, Ziarul Lumina)