Buna Vestire – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Praznicul Bunei Vestiri este unul dintre cele mai vechi praznice atestate scripturistic, patristic și istoric. Scripturistic, el este legat de plinirea vremii: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4, 4). Istoric, cel mai probabil acest praznic a apărut în urma Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Patristic, referiri la acest praznic se găsesc în cuvântările rostite de patriarhul Proclu al Constantinopolului (434-446) și de episcopul Vasile de Seleucia (432-458).
În Apus, prima mențiune privind praznicul Bunei Vestiri se găsește la papa Gelasius (†496). Sărbătoarea s-a generalizat însă în timpul papei Grigorie cel Mare (†604). Alte mențiuni se găsesc în actele Sinodului de la Toledo (656) și ale Sinodului Trulan de la Constantinopol (692).
Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat nestingherit după Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), sinod la care a fost condamnată erezia lui Nestorie și s-a formulat esența doctrinei mariale ortodoxe, prin recunoașterea rolului Sfintei Fecioare în întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a făcut-o pe Maica Domnului chivot sfințit al lui Dumnezeu; de aici și pururea fecioria ei, proclamată la Sinodul al V-lea Ecumenic, de la Constantinopol (553).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a făcut parte din planul lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat cu omul dacă nu ar fi căzut în păcat? Părintele Dumitru Stăniloae spune că „în acest caz, omul ar fi înaintat așa de mult în unire cu Hristos prin întregimea ființei sale, – trup și suflet –, încât Fiul lui Dumnezeu ar fi devenit ipostasul ei (al ființei) fundamental, ca expresie a iubirii lui Dumnezeu”.
Întruparea a fost anticipată de Dumnezeu prin pana prorocului Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7, 14). Dumnezeu a trimis „la plinirea vremii” pe Fiul Său, născut din femeie, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere (cf. Galateni 4, 4-7). Deci, în ecuația mântuirii a fost nevoie de intervenția femeii, întruchipată în persoana Maicii Domnului, care este deodată Maică și Fecioară.
Însă Cel a Cărui obârșie „este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1-2) nu S-ar fi putut întrupa și naște fără o consultare prealabilă a libertății Maicii Domnului, chiar dacă ea a fost aleasă să Îl nască pe „Fiul Celui Preaînalt” (Luca 1, 32). Nedumerirea ei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34) a fost convertită în: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38).
Steaua prezisă de Valaam – „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov” (Numerii 24, 17) – a răsărit din Fecioara Maria. Planul lui Dumnezeu urma să se împlinească, dar în funcție de acceptul Maicii Domnului.
La salutul îngerului: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 28), Maria a fost cuprinsă de uimire. Chiar s-a întrebat: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”( Luca 1, 29). Era la rugăciune, întocmai cum anticipase prorocul Daniel (9, 21). Nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, mai ales, nu putea înțelege cum ar putea firea să se prefacă.
Pe fondul acestei nedumeriri, Arhanghelul Gavriil îi vestește întruparea și nașterea Fiului lui Dumnezeu: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.” (Luca 1, 30-33). Abia acum a înțeles că ea este preferata lui Dumnezeu.
Desigur, fecioria în maternitate a Maicii Domnului va fi înțeleasă abia după Învierea lui Hristos.
De remarcat este faptul că îngerul îi vestește ceva ieșit din rânduiala firii – Întruparea lui Hristos. Iisus nu are tată după firea Lui omenească, ci întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a consumat prin iconomia lui Dumnezeu. Iisus nu este copilul lui Iosif, ci doar al Fecioarei Maria. Este un caz unic în istorie, faptul că un prunc a fost născut dintr-o fecioară care și după naștere a rămas fecioară. Aceasta și motivează uimirea nestăpânită a Fecioarei Maria: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34).
În această întrebare ea întrevede, spune părintele Galeriu, o nouă cale, o dezlegare divină. Se află în fața momentului unic în istorie numit „plinirea vremii”. Această încredințare îi sporește încrederea în cele spuse ei de înger: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35).
Acum înțelege Maica Domnului marea chemare a lui Dumnezeu de a participa la iconomia mântuirii: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi.” (Ioan 1, 14). Acest adevăr l-a primit și înțeles Fecioara Maria, și prin ea, și noi cei care prăznuim Buna Vestire.
În cuvântul îngerului este cuprinsă întreaga Revelație a Întrupării. Prin nașterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, prin coborârea Duhului Sfânt asupra ei, prin umbrirea ei de către Tatăl Care a ales-o, istoria omenirii capătă sens.
Răspunsul: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38) revelează puterea slujitoare a Fecioarei Maria. În aceste cuvinte stă dovada credinței și smereniei ei. O credință care trece dincolo de legile firii.Fecioria ei se arată a fi disponibilă voinței înnoitoare a Creatorului. Este semnul legământului întregii omeniri cu Fiul lui
Dumnezeu; mai mult, răspunsul ei este răspunsul întregii omeniri. De aici și afirmația Sfântului Ambrozie: „Hristos este rodul nostru al tuturor”.
Fecioara înțelege taina: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Pe fondul acestui consimțământ, exprimat prin „fie” al Maicii Domnului, are loc întruparea. Duhul Sfânt îi dă puterea de a naște. În trupul Fecioarei coboară Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, după ipostas, prin lucrarea Duhului Sfânt, Cel Care este nedespărțit de Cuvântul. Astfel, Fecioara își află sensul fecioriei sale în maternitatea divină.
„Fie” al Maicii Domnului, tâlcuiește părintele Galeriu, anticipează acel „mă unesc cu Hristos” de la Botezul nostru. Adumbrirea Sfântului Duh prin Care Hristos ia chip, viață divino-umană în ea, – afirmă din nou părintele Galeriu –, ne este nouă „pecetea darului Duhului Sfânt”, pecete prin care se întipărește chipul lui Hristos în noi și pe care o primim prin Mirungere.
Însă orice lucrare divină se confirmă prin martori. În această cheie trebuie să înțelegem de ce îngerul i-a spus Fecioarei Maria: „Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei, și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” (Luca 1, 36-37). Atunci, Fecioara Maria s-a dus în grabă la Elisabeta, pentru ca împreună să guste din bucuriile dăruite fiecăreia, potrivit vocației. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt (Luca 1, 41-42).
De remarcat este faptul că la întâlnirea cu Logosul întrupat pruncul a săltat în pântecele mamei sale. El, Ioan, a simțit în glasul Mariei rezonanța glasului Fiului lui Dumnezeu. Atât Elisabeta, cât și pruncul acesteia au simțit glasul Cuvântului. Iar Elisabeta plină de Duhul Sfânt a rostit revelator: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 42 – 43).
Interesant este faptul că Elisabeta, iluminată de Duhul Sfânt, a înțeles taina „femeii înveșmântate cu soarele” (cf. Apocalipsa 12, 1). Mai mult, a numit-o „Maica Domnului”. Acest nume, inspirat Elisabetei de Duhul Sfânt, va rămâne pentru totdeauna, în Biserică, numele consacrat al Fecioarei Maria.
În loghionul cuvântării sale, Elisabeta o fericește pentru că „a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 46). O fericește pentru că a crezut posibil imposibilul.
Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară deșerți. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Și aducă aminte de mila Sa. Precum a
grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui, în veac.” (Luca 1, 46-55) își are izvorul de inspirație în Hristos, Care sălășluia în ea.
În acest imn îi mulțumește mai întâi lui Dumnezeu că a preferat-o pentru a sluji tainei întrupării Lui, care-i aduce atât mântuirea, – ei și întregului neam omenesc: „Mântuitorul meu” –, cât și fericirea sau proslăvirea de care se va bucura din partea tuturor neamurilor: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
De altfel, această preacinstire i-a fost adusă mai întâi de Arhanghelul Gavriil, care a salutat-o cu cuvintele: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 28).
Apoi, Sfânta Fecioară Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru lucrurile mari pe care le-a făcut sau i le-a dăruit. A făcut-o – mai presus de toate – Maică a Lui, însă fără ca prin zămislire să-și piardă fecioria, adevăr glăsuit anticipat de profeți: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.” (Iezechiel 44, 1-2); sau, rugul care „ardea, dar nu se mistuia” (Ieșirea 3, 2); sau „o piatră desprinsă, dar nu de mână” (Daniel 2, 34); sau lâna întinsă de Ghedeon, care nu s-a udat și a rămas uscată (cf. Judecătorii 6, 37-38).
Prin intermediul Maicii Domnului, Hristos a evidențiat toate virtuțile pe care Dumnezeu le-a așezat în om și a demascat impostura, a risipit pe cei mândri, a răsturnat pe cei puternici, preferându-i pe cei smeriți; a umplut de bunătăți veșnice pe cei flămânzi și i-a izgonit pe cei bogați în răutăți și goi de fapte bune, împlinind astfel făgăduințele Sale, date lui Avraam și seminției lui până în veac.
În Maica Domnului, prin întruparea și nașterea Mântuitorului, s-a realizat tot ce se putea realiza spre folosul omului – sfințenia. De aceea am putea spune că întruparea și, respectiv, nașterea lui Hristos sunt minuni mai mari chiar decât cea a facerii lumii. În actul întrupării și al nașterii lui Hristos stă ascunsă însăși taina răscumpărării noastre din robia păcatului.
Fie ca acel „fie” al Maicii Domnului să devină un permanent „fie” al nostru în relație cu Dumnezeu, de la Care să primim un „fie” în Ziua Judecății.