Motto: ”Creșterea de dragul creșterii este logica celulei canceroase” – Edward Abbey
În 1930, economistul britanic John Maynard Keynes prevedea că, grație progresului tehnic, munca omului se va restrânge, ca efort și ore de lucru. Iată însă că faptul nu s-a întâmplat, fiindcă religia capitalistă – creșterea producției, a ofertei și a consumului – trebuia să crească și capitalul din mâinile celor puțini. Iar pentru asta, ”furnicile” trebuiau puse și mai abitir la muncă!… Însă, ca ele să se simtă importante, pe lângă slujbele zilnice și nou inventate, din când în când, acestora trebuia să le fie oferite diverse distracții… diversioniste.
Așa se face că, începând cu criza de supraproducție de la sfârșitul anilor ’20 ai secolului trecut, au apărut o sumedenie de noi slujbe plictisitoare, frivole, inutile sau chiar nocive, oferind locuri de muncă și adesea, prin produsul lor, oferind distracții: toxicul produs al muncii unora fiind consumat de alții care, la rândul lor, produceau un alt toxic produs ce devenea ofertă.
A fost începutul industriei reclamei, moment din care oferta a precedat cererea, sistemul pieței înlocuind economia de piață: un fapt ”normal” în ziua de azi.
Fenomenul profund, lent și perfid, observat de antropologul David Graeber, este cel al exploziei numitelor ”bullshit jobs” – termen care îi aparține – vorba fiind de acele ocupații, servicii, meserii care îi produc angajatului plictis, neplăcere, repulsie chiar, dar pe care, ”de voie-de nevoie”, acesta continuă să le practice, în ciuda convingerilor sale profunde; cel mai adesea, nedeclarate. Fiindcă pentru mulți,… prea mulți în ziua de azi, mândria și confortul contează mai mult decât adevărul și sănătatea!
Fenomenul psihologic este disonanța cognitivă, aceasta fiind definită prin prăpastia interioară între convingerile, valorile și talentele proprii și fapte; disonanța cognitivă privind și alte categorii de realități personale, nu numai pe cele profesionale, cum ar fi alegerea prietenilor, a partenerilor de viață.
Cert este că, zacerea îndelungată în disonanța cognitivă a acestor ”bullshit jobs” declanșează în organism neurohormonii de stres (cortizon, noradrenalină…), insomnia, bolile de stres și îmbătrânirea devreme fiind consecințele.
Compensator, diversele dependențe sunt cele care, practicate periodic pentru ”încărcarea bateriilor”, declanșează producerea vremelnică a dopaminei, hormonul plăcerii; fapt care însă nu împiedică degradarea și, deseori, accidentarea ori moartea celui în cauză.
Trebuie bine înțeles că în categoria dependențelor nu intră doar cele ”consacrate”: alcool, tutun, droguri chimice, ci și cele pe care societatea le consideră onorabile hobby, aflate în moda vremii, dacă practicarea acestora reține omul într-o autoconsimțită sclavie, una ”simetrică” celei de la locul de muncă; situație în care neputința practicării lor din motive obiective proiectează omul în tristețe și chiar depresii. Acestea fiind rodul prăbușirii neurohormonilor stării de bine, în paralel cu explozia celor de stres mai înainte amintiți. Omul fiind prizonierul unui periodic și autotoxic ”yoyo” emoțional.
Practic, e vorba despre diverse consumuri comparativ-imitative – de la shopping, la ofertele restaurantelor și ale exoticului turism de masă – și de diverse performări demonstrative, inutile, nocive ambientului sau individual riscante.
Spre deosebire de sportul individual, practicat zilnic în anonimat și menit autoconstrucției întru ”Mens sana in corpore sano”, avântul sporturilor extreme, de la cățărarea ”solo” și alpinismul ”optmiarilor”, la sporturile cu motor pe apă și uscat, zborul cu ”wingsuit” ori vânătoare – cu postări ale isprăvii și ale trofeelor pe rețelele de socializare – reflectă la ora actuală, ca o oglindă, nefericirea personală și, totodată, explozia bullshit job-urilor, rod de masă al ignorării de sine și al lipsei de curaj spre a evada din disonanța cognitivă, accesând descoperirea de sine și libertatea rezilienței.
Este fericitul caz și opțiune în care producerea dopaminei, implicit, starea de bine personal – nemaidepinzând de factori exteriori și de consumuri periodice ori de performări demonstrative – este permanentă, grație propriilor talente puse în valoare.
În plan subiectiv, trăitorul acestei bunăstări își dă seama zilnic și cu bucurie că face ceva ce ar putea face toată viața, chiar dacă nu ar fi admirat sau plătit, simțindu-și sensul; ceea ce constituie răspunsul la întrebarea: ”Pentru ce am venit eu pe lume?”
Și este o realitate inconturnabilă faptul că și răsplata materială survine după o vreme, din partea beneficiarilor ”artei” sale.
