Botezul: sens și ritualuri

Prin botez, omul trece dintr-un mod de existență biologic la un mod de existență eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numește îndumnezeirea în care ea vede chintesența mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esență în aceea că omul nu participă, desigur, la substanța lui Dumnezeu, ci la existența Lui personală.
Botezul în Fiul Unul născut
În Ortodoxie, sărbătoarea de 6 ianuarie, sărbătoarea Bobotezei, a Botezului lui Iisus de către Ioan în Iordan este fundamentul celebrării botezului catehumenilor. Sfințirea cu apa de la botez se realizează prin proclamarea unui poem al Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului din 634 până în 638, cel din momentul binecuvântării apelor din 6 ianuarie. Și ceea ce Tatăl ceresc rostește referitor la Fiul Său Cel Unul născut în momentul botezului de către Ioan în apele Iordanului, sfânta Biserică pronunță în momentul botezului referitor la proaspătul botezat. În momentul în care Iisus Se ridica din apele Iordanului „Și iată glas din cer zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit”. După Wellhausen, părintele Lagange remarcă faptul că în Vechiul Testament nu este deosbire importantă între fiul mult iubit și fiul unic. Prin botez, omul devine o ființă unică în lume, de nereprodus, de neînlocuit. Ca persoană recreată în apele botezului după chipul lui Dumnezeu treimic și pentru a-I semăna, omul, ca Dumnezeu, se distinge printr-o abordare nicidecum catafatică, ci apofatică. În greacă „kataphasis” înseamnă afirmație, iar „apophasis” negație. Deoarece este o persoană creată după chipul Fiului pentru a semăna dumnezeieștii Treimi, omul participă la nesfârșirea celor Trei Persoane divine, este o realitate tainică, adică inepuizabilă prin bogăția ei, insondabilă prin profunzimea ei, despre care se poate spune mai sigur ceea ce nu este decât ceea ce este. Iar botezul creștin are ca semnificație fundamentală să transforme radical modul de existență a acestui om făcut inexprimabil, prin prezența în el a Dumnezeului Unul în Treime, numai prin rațiunea raționalizantă, ireductibil, de nereprodus, de neînlocuit.
Mai precis, prin botez, omul trece dintr-un mod de existență biologic la un mod de existență eclezial. Este ceea ce Ortodoxia numește îndumnezeirea în care ea vede chintesența mântuirii în Hristos. Pentru Ortodoxie, mântuirea constă în esență în aceea că omul nu participă, desigur, la substanța lui Dumnezeu, ci la existența Lui personală. Mântuirea este realizarea, în sânul existenței umane, a vieții treimice, este extensia ad extra a modului de existență a celor trei Persoane divine. Pentru Ortodoxie, sărbătoarea din 6 ianuarie este indisociabil sărbătoarea Botezului lui Hristos și cea a Dumnezeieștii Treimi. De aceea, vorbim despre Teofanie mai curând decât epifanie. Orice teofanie este o epifanie, însă orice epifanie nu este neapărat cea a lui Dumnezeu în Treime Unul. Troparul pe care Biserica îl repetă de-a lungul zilei de 6 ianuarie subliniază caracterul treimic al evenimentului pe care-l aprofundează: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție!”. Iar la slujba botezului citim finalul Evangheliei după Sfântul Matei care ne spune că în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ucenicii trimiși de Hristos Cel înviat în misiune în lume vor trebui să boteze toate națiunile păgâne (Mat. 28, 19). Și prin trei cufundări/emersiuni oficiantul botează catehumenul: în Numele Tatălui, în Numele Fiului și în Numele Sfântului Duh. Să fii botezat înseamnă să fii introdus în actul veșnic de viață dătător prin care Tatăl comunică Fiului Său Unul Născut plenitudinea părinteștii lui Vieți, adică Duhul Său Cel Sfânt. Și această introducere îndumnzeitoare înseamnă pentru om transformarea din individ în persoană. La această transformare cugetă Biserica atunci când îl face pe slujitor să spună, referitor la viitorul botezat în ultima rugăciune a slujbei catehumenatului: „Dezbracă-te de omul cel vechi și îmbracă omul nou pentru viața veșnică… ca să nu mai fie un copil de carne, ci un fiu (o fiică) a Împărăției Tale”. „Un copil de carne” sau „omul cel vechi” este individul care trăiește o viață firească, biologică, supusă nevoii firești. Este existența omenească în condiția ei căzută, animalizată de păcat : slab, fragil, nevolnic, vremelnic, stricăcios, pământesc.
(Părintele Andrei Borrely, parohul bisericii Sfântul Irineu din Marsilia, Franța, traducere și adaptare: Hotnog Tamara, sursa: http://orthodoxa.org )