Probabil că vreo 98% dintre locuitorii planetei care știu câte ceva despre domnul Robert Zimmerman, numele adevărat al celui care sub pseudonimul de scenă Bob Dylan stă de vreo 50 de ani în vârful Muzicii, asociază acest nume cu piesa care i-a adus notorietatea universală, „Blowing in the Wind”, și care a devenit un imn al tuturor mișcărilor sociale din anii ’60, cumva cam împotriva voinței și a intențiilor autorului. Dar asta e o poveste prea lungă și complicată.
Revenind la concertul-eveniment de alaltăieri, trebuie spus că tot cam 98% din miile de oameni prezenți la „Zone Arena” veniseră tocmai pentru a asculta toate piesele care i-au adus celebritatea, și în primul rând „Blowing in the Wind”. Își imaginează cineva un concert Rolling Stones fără „Satisfaction”? Sau AC/DC cântând fel de fel de chestii, dar nu și „Highway to Hell”? Ei bine, Bob Dylan (că poate și de asta a fost desemnat de referendumul revistei „Rolling Stone” de luna trecută drept cel mai important și influent artist din istoria muzicii rock) a făcut-o și p-asta: n-a cântat tocmai „Blowing in the Wind”!… dar nici (multe) alte piese „clasice” de-ale lui, încât, absolut justificat, la sfârșitul concertului, două doamne din stânga mea, în mod evident profesoare de engleză și „fan”-ițe fără frontiere ale domnului Bob Dylan, entuziasmate și năucite deopotrivă, comentau: „Ce-a fost asta!?”. „Nu știu. Da’ de ce am învățat eu toate piesele, toate poeziile lui, de 45 de ani încoace, dacă aici n-am știut decât două din toate!?”.
Da, oameni buni: cine a mers să-l vadă pe Dylan cu o chitară „rece” în mână și cu o muzicuță atârnată la gât, a rămas șocat: am fost cu toții spectatori ai unui concert de… hard-rock! Nu unul oarecare, ci întruchiparea perfecțiunii: un grup de mari, enormi instrumentiști, într-o alcătuire absolut atipică, adică 4 (patru!) chitariști (5 cu Dylan, când își lua și el o chitară, dar nu acustică!) plus un toboșar! Așa ceva nu s-a mai pomenit decât la festivalul de chitară “Crossroads” al lui Eric Clapton!
Început în forță, cu o piesă al cărei titlu nu vi-l mai dau în original, ci vă reamintesc că o cânta “Moțu’” Pittiș în versiunea românească “Toți suntem puțin luați”. Moțu’ care s-a dus fără a fi apucat să-l vadă pe Dylan, lucru reamintit alaltăieri chiar pe scenă de Nicu Alifantis care a cântat în “deschidere” și zău că nu putea exista o alegere mai bună și probabil că toți cei prezenți au vărsat câte o lacrimă în amintirea sa.
Așadar, explicând „Just Like a Woman”, “Highway 61” (ăsta fiind rock chiar din construcție) și, la bis, “Like a Rolling Stone”, piese pe care le știam mai toți și pe care le-am cântat cu toții, restul a fost material în premieră pentru aproape toată lumea, cu multe piese de pe ultimul album, toate cu o tentă hard-rock absolut stupefiantă, cu un Bob Dylan înfigându-se în orgă mai dihai decât John Lord la debutul lui Deep Purple! Cine n-a văzut, probabil că nu crede, iar noi, cei care am văzut și am și auzit, nu credem nici atât ce ne-a fost dat să trăim!
Se știe că Bob Dylan este în mod programatic un artist care se reinventează permanent. E și motivul pentru care fanii lui (de „doar” câteva sute de ori!) s-au dezis de el, l-au înjurat, l-au amenințat, în cele din urmă iubindu-l încă și mai mult… dar să vezi concert cu el fără “Blowing in the wind” e de neînchipuit. Tocmai de aceea Zone Arena, locul de desfășurare a nebuniei ăsteia, a fost pentru cei mai mulți mai degrabă Zona Crepusculară. Am văzut acolo un Bob Dylan cu totul altul decât cel “standard”, omul cu chitara și muzicuța. Am văzut un monument. Am fost martor al unui eveniment fără egal în memoria mea de om care trăiește din muzică și prin muzică de zeci de ani. Să-l compari pe Bob Dylan!? Cum să-ți treacă prin cap așa ceva? Să-i spui doar „Sărut mâna, domnule Zimmerman”, și parcă tot nu-i destul.
