BOAF-BOAF-BOAF!

La mine în cartier intră în acțiune, mai cu samă noaptea, o sinistră teroare sonoră. Când trece automobilul cu pricina, se zguduie casele și se cutremur plopii. Până și mâțele mele tresar din somn panicate și se-nghesuie a spaimă una în alta. E-o bombă sonoră înzestrată cu boxe de stadion și muzica s-aude până la Turtucaia. De fapt, nu chiar muzică, fiindcă „riveranii” (cum denumesc autoritățile locatarii cutărei străzi, de parc-am fi în Veneția) nu recepționează decât partea ritmică – recte, toba mare: boaf-boaf-boaf. Chiar aș fi curios ce construcție componistică se brodează pe astfel de schelet sonor, dar n-ai cum afla, fiindcă urechile noastre martirizate nu beneficiază decât de bușeala seacă a timpanelor: rap-rap-rap. Așa că definiția școlerului lui Caragiale („muzica este cea care cântă, dom’le”) vine ca nuca-n perete: în cazul nostru, nimeni nu cântă, nimic nu se cântă, totu-i un imens răget. Și-apoi, nu se izvodește cântare doar pocnind cu bâta-n tobă. Nici precizarea lui Mariu Chicoș Rostogan nu lămurește chestiunea („muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”), fiindcă nu de gâdilat avem parte (și încă „în mod plăcut!”); cel mult de somația milităros-imperioasă „trezește-te și ține pasul pe tobă!” Care tobă i-a prilejuit aceluiași Caragiale un delicios foileton (în „Moftul român”) din care aflăm că toba mare de la București a fost meșterită de Stradivarius și că la un instrument similar cântă, când e bine dispus, țarul Rusiei (evident, viziune protocronică prefigurând isprăvile viitorului dirijor de fanfară Elțin). Deși s-ar cuveni să mă preocupe mai degrabă insomniile noastre maltratate decât șoferul lumpen-meloman, mă-ntorc și zic: băiatului ăsta de la volan ce-i trebuie așa risipă de decibeli? El, cu ce se alege? ªi cum de rezistă? Că dacă-n casele noastre s-aud asemenea urlete ritmate, ce-o fi în habitaclul jeep-ului cu care defilează triumfător noapte de noapte? Dacă muzica este „arta de a îmbina în mod armonios sunete, pentru a exprima idei și sentimente” (DEX), apoi eternul boaf-boaf, chiar asezonat cu niscaiva note adiacente, numai sentimente n-are cum să exprime, darămite idei! Singurul eventual rudiment de idee, sugerat nu de muzica în sine, ci de supralicitarea volumului sonor, ar fi acela că posesorul jeep-ului există, digeră, acționează și, obligatoriu, se cuvine să luăm act de prezența lui pe Terra. „Cum, bă, voi n-ați auzit de mine? Iată-mă-s!” Băiatul nostru (că la volan e-un tinerel cu cioc și coșuri) n-are alt mijloc de a se remarca în societate, fiind în toate mediocru și insignifiant, drept pentru care încearcă să-și semnaleze prezența făcând boxele să urle. Atâta poate. Atâta face. Deci, e vorba de-o tară psihică. În cartea profesorului Brânzei („Itinerar psihiatric”), fostul director al Socolei rezervă un întreg capitol cazurilor în care subiecții acordă excesivă atenție propriului eu, ignorând restul lumii… Mă-ntreb cum de tolerează Poliția bombele sonore pe roți, fiindcă-i imposibil, într-un astfel de infern al decibelilor răsturnați cu carul, să conduci preventiv, să auzi, să interpretezi și să reacționezi la semnalele din trafic și chiar… să respiri fără nod în gât și jar în urechi. Practic, la volan se află un surd. Iar surzii nu primesc permis de conducere! Puștiul, băiat de bani gata, otrăvește sonor nopțile unui întreg cartier și nimeni nu-i spune nimic, nu-l atenționează. nu-l sancționează. Țara lui Papură Vodă! Parlamentul a votat, recent, lege nouă pentru protecția liniștii publice. Ei, și ce? N-o aplică nimeni!