Dacă despre deschiderea oficială a Talciocului Cultural ați putut citi în ziarul nostru de ieri, mă bucur că pot oferi o cronică a ceea ce a urmat în această nebună zi de 11 octombrie, cu prelungire până pe 12…
Așadar, să tot fi fost 21.30 când Iulian Canaf, pe care l-am prezentat ca fiind mai mult decât „Vocea României” (unde, vă amintiți?, poporul de SMS-iști l-a ejectat în semifinală), adică pur și simplu Vocea. Pe care și-a jertfit-o pentru ca noi, cei vreo 400 (unde, Doamne, au încăput atâția!?) de împătimiți de blues (chestia aia care zice Iulian că-i curge prin vene; și nu minte, fiindcă blues-ul este doar sincer, și atât), să ne bucurăm de câteva ore de Artă adevărată. Nu, n-a fost o seară „incendiară”, că d-astea sunt doar cu pleibeciste, prin cluburile de panarame, a fost „doar” o seară perfectă, în care un Artist unic în felul în care cântă și simte Muzica a avut parte la rândul său de publicul pe care și l-ar dori mereu.
Toți, absolut toți cei de-acolo (chiar dacă unii nu știau poate cine a fost Robert Johnson, cine a fost Stevie Ray Vaughn ori cine este Bob Dylan) au cântat, au bătut ritmul pe mese ori pe genunchi, au intrat cu vocea când trebuia la „Mojo Working”, ce mai, au fost parte din eveniment, ceea ce trebuie salutat cu multă dragoste. Exact ceea ce a făcut și Iulian, care nu numai că a revenit de trei ori pe scenă pentru bisuri, dar ne-a mai înmânat pe un stick, într-una din pauze, una din piesele care vor apărea pe albumul Canaf aflat în curs de înregistrare. Piese noi, compoziții proprii, blues ca la mama lui, pe malul Mississippi-ului, venit de pe malul… Bahluiului! Să nu vă mire: blues-ul nu e doar trăire, e și vers. Iar cu Iulian Canaf, până să începem înregistrarea interviului pentru Intermedia, am purtat o discuție despre, țineți-vă bine!, Shakespeare, Edgar Alan Poe și Ginsberg!… pornită de el, nu de mine, că eu sunt om normal. Nu artist de geniu, ca el.
