Blatul, eternă scuză

Cele două etape rămase până la încheierea coșmarului mai mult ca sigur că ne vor oferi tot atât fotbal ca până acum, adică deloc, iar în compensație noi și noi dovezi de mârlănie, de care nu duce lipsa niciuna dintre protagoniste. Tema principală în acest an, ca și în toți anii de când mă interesează fotbalul, este aceea a blaturilor. Fiecare suspectează pe fiecare, dar și pe toți ceilalți. Nu m-ar mira să văd/aud într-o bună zi că echipele din play-off dau vina pentru propriile eșecuri până și pe cele din play-out! Acuzațiile celor care doar privesc la meciurile celorlalți sunt, evident, de non-combat: că doar au mimat jocul, că „s-au dat la o parte”, că alergau mai mult pe loc ori că în loc de șuturi dădeau pase la adversar. Aceiași acuzatori, în momentul când adversarii lor nu fac nimic din cele de mai sus, ci joacă pur și simplu fotbal, atât cât pot, se inflamează încă mai tare: „Cu noi au jucat pe viață și pe moarte, de credeai că de meciul ăsta depinde soarta omenirii. Păi dacă jucau la fel și cu aia, câștigau la scor, în loc să ia bătaie cu 3 – 0!” Și altele asemenea, an de an, mereu aceleași, dar de fiecare dată cu noi actori susținându-și monologurile acuzatoare. Explicația este simplă și la îndemâna oricui: e greu să-ți recunoști propria neputință sau/și incompetență și implicit superioritatea celorlalți. Bunăoară, ce v-ați aștepta să iasă din gura tandemului de comici vestiți Becali – Reghecampf: să recunoască fără ezitare că sunt proști și nepricepuți? Cum ăla a dat banii pe niște găini moarte, precum Mari(ci)ca și pe tot soiul de Bourceni de care alții nu știau cum să scape? Iar ălalalt că degeaba i-ai cumpăra vreun Ronaldo ori Ibra, că știința lui merge maximum până la nivelul de a antrena un Papp, hai, chiar și un Chipciu? Că Tamaș e deja din alt film. Cum dracu’ să recunoști, simplu, că Șumi e mai antrenor ca tine și că Alibec singur face cam cât tot lotul Stelei plus stadionul!? Nu mai bine zici că la Târgu Mureș a fost blat?