În istoria muzicii, deceniul 7 al secolului trecut a avut o importanță cu totul specială, constituind momentul de cotitură: de la lălăiala din „muzica ușoară”, gen Frank Sinatra, s-a trecut, via Beatles, Rolling Stones etc., la epoca pop/rock în mijlocul căreia ne plasăm și acum, la 5 – 6 decenii după. Sfârșitul deceniului a produs niște nume, devenite ulterior capitole în aceeași istorie, care au inovat arta muzicală în toate direcțiile posibile, tot ceea ce auzim astăzi fiind de fapt continuarea și diversificarea liniilor trasate de acestea. Iar dacă unele au ajuns doar caricaturi, asta nu are de-a face cu originalul care a însemnat ceva. Iar multe din acele nume există și azi, și nu oriunde: în vârful absolut al piramidei muzicii. Led Zeppelin, The Who, Jethro Tull, Deep Purple, Cream, sunt poate cele mai importante pentru evoluția rock-ului. Alături de ele, indiscutabil și cu drepturi depline, se află Black Sabbath, grup cu un sound distinct, cu identitate proprie bine conturată și generator al unei pleiade de imitatori, și copiatori, dar și de elevi silitori, majoritatea alcătuind grosul trupelor de hard / heavy / death metal din ziua de azi.
Fără ca Black Sabbath să se fi desființat vreodată oficial, relația dintre Ozzy Osbourne, vocalistul grupului, și ceilalți s-a răcit, în ultimele decenii ei reunindu-se doar ocazional. Cariera lui Ozzy ca vocalist independent n-a fost una de foarte mare succes, iar a restului de Black Sabbath tot așa. Paradoxal, hiturile lor de la început, chiar primul „Paranoid” (și categoric cel mai mare) au continuat să traverseze deceniile, chiar pragul dintre milenii, continuând să adune fani chiar de vârste fragede. Să fi contribuit la asta imaginea de dement absolut a lui Ozzy? Să fie vorba de serialul TV urmărit în toată lumea, cel cu familia Osbourne, singurul loc în care Ozzy pare normal fiind tocmai casa și familia sa în care, toți fiind (sau pozând perfect în) demenți, propria-i nebunie se estompează cumva? Nu prezintă mare interes. Dar uluitor de interesant este cum acest enorm Artist, aflat la vârsta la care toți colegii de generație (Jagger, Plant, Clapton etc.) par să se fi domolit, să fi depășit poza adolescentin-rebelă, continuă să-și cultive o imagine tembel-comic-agresivă și să adune zeci de mii de oameni la concerte. Mai mult, renaște spectaculos când îl crezi complet terminat, încât pune în dubiu până și statisticile medicale. Alcoolic fără frontiere, drogat până în ultima-i celulă, sâmbătă, 2 octombrie, la București, Ozzy părea să fi ieșit pe scenă după un somn de 16-18 ore al unui om care n-a auzit nici de „iarbă”, nici de whiskey! Proaspăt-proaspăt (la nici un an după ce la Gala Rock’n’Roll Hall of Fame de anul trecut părea o legumă: stors, năuc pe scenă, depășit de eveniment, încurcându-i pe cei de la „Metallica” cu care cânta și care nu mai găseau soluții pentru a-l scoate cumva din belea), nici măcar cu ochelarii de soare care de obicei îi maschează cearcănele și buhăiala, Ozzy ne-a dat o probă de măiestrie vocală de povestit și strănepoților. Impecabil în fiecare din cele 18 piese, cântate timp de fix 100 de minute, a fost acoperit doar de vreo 2, 3 ori de reglaje puțin nepotrivite la sunetul tobelor mari. Nu din vina lui, nu din cauza vocii, repet. Înconjurat de instrumentiști unul și unul: Tommy Cluffetos – tobe (excepțional, ne-a oferit un solo comparabil doar cu ce am văzut în ’92, la Greg Lake de la E.L.&P.), Rob Blasko bass (fără fisură), Gus G. la chitară (numele real: Kostas Karamitroudis, cu niște solo-uri de un rafinament colosal) și, țineți-vă bine!, la keyboards (și a doua chitară) Adam Wakeman, fiul gigantului Rick Wakeman de la Yes! Ozzy a început cu „Bark at the Moon”, a continuat cu piesa-titlu a ultimului album, „Let Me Hear You Scream”, restul fiind piese de legendă din discografia Black Sabbath: „War Pigs” (piesa mea favorită din toată creația lor), „Iron Man”, „Into the Void”. Pigmentând orice intervenție vocală, între piese, cu obișnuitul „f…”, Ozzy s-a dovedit o cu totul altă ființă decât imaginea pe care o cultivă (iată, de aproape jumătate de secol) acel „God Bless You” sincer și emoționant fiind spus din străfundul inimii. Cum tot sinceră, ca un omagiu adus nouă, fanilor din fața lui, a fost și „îmbrăcarea” steagului românesc pe post de mantie, apoi de fular. Toți cei 10 – 12.000 de spectatori au fost trup și suflet, creând exact atmosfera pe care și-a dorit-o Ozzy și la care tânjește orice muzician. Finalul cu „Paranoid” mi-a sunat nu ca un „adio”, ci doar ca un „la revedere”. Și o concluzie: nu, Ozzy nu-i nebun. E poate doar un suflet generos până la autodistrugere. Și dincolo de orice dubiu, un Artist. Și verde de tot, un „Green” Ozzy!
