Bisericile de lemn din Maramureș se remarcă prin planimetrie, tehnica îmbinărilor din lemn și a realizării învelitorilor de șindrilă. Ridicate pe înălțimi care au impus necesitatea găsirii unor soluții constructive specifice pentru realizarea șarpantelor și a turlelor prevăzute cu foișor (în care, de regulă, se află clopotnița acoperită cu o cupolă prelungită în vârful căreia este fixată o cruce din fier), construcțiile sunt împodobite cu motive ornamentale vizibile pe suprafața portalurilor și ancadramentelor – simbolizând elemente de natură vegetală, animală și geometrică realizate prin dălțuire, crestare, forjire ori traforare. În timp s-a ajuns la o adevărată artă a îmbinărilor în lemn (numite și rosturi) – o tehnică specifică de îmbinare a lemnului fără cuie sau cu ajutorul cuielor de lemn în anumite situații impuse de locul și rezistența îmbinărilor.
Stil.
Ansamblul arhitectural bisericesc din Maramureș a evoluat în timp în funcție de priceperea, experiența și fantezia constructorilor locali, ei reușind să impună un anume stil în redarea plastică a formelor și motivelor ornamentale care s-a extins și în zonele limitrofe: Bistrița, Sălaj, Satu Mare și Cluj. Există totuși și unele deosebiri între bisericile construite în diferitele zone ale Maramureșului, cât și față de cele limitrofe: în Maramureșul istoric, bisericile de lemn se impun prin monumentalitate, îndeplinind în unele cazuri rolul unor adevărate catedrale prin dimensiuni, dar și prin cutezanța liniilor și proporțiilor; în Chioar, mai ales pe Valea Cavnicului, bisericile de lemn se remarcă prin spectaculozitatea turlelor și frumusețea șarpantelor; în Codru, bisericile de lemn sunt de mai mici dimensiuni, dar perfect proporționate și cu ornamente interioare și de pridvor de mare acuratețe; în Lapus, bisericile de lemn se remarcă prin frumusețea pridvoarelor și a prispelor funcționale. Totuși, aceste deosebiri sunt numai de maniera și nu afectează stilul ori linia arhitecturală de ansamblu și constau în anumite accente și sublinieri de forme specifice fiecărei zone.
Picturi murale cu tentă populară.
Biserica de lemn are planul, în general, dreptunghiular și simplu și turnurile clopotnița amplasate pe naos sau pronaos. Absidele sunt poligonale și decroșate în general. Picturi murale, de multe ori cu tentă populară sau istorică. Acoperișul se „îmbracă” adesea cu o dublă poala pentru a impresiona și mai mult prin rafinament.
Cele mai multe biserici de lemn se află în nordul țării, în zone unde nu sunt niciodată cutremure. De aceea, aceste construcții au fundații săpate în pământ, nu au o bază solidă. În cele mai multe cazuri, fundația este făcută la suprafața solului, pe un strat de pietre de construcție care nu sunt prinse în ciment. Aceste biserici au „tălpile” – grinzile din partea de jos – putrede, iar lipsa unor lucrări de restaurare a făcut ca numărul bisericilor de lemn în vechea vatră a Maramureșului să se reducă la 45 în 1993, de la 120 câte existau la începutul secolului al XIX-lea (moment în care s-a renunțat la tradiția de a construi biserici de lemn, în mare parte din cauza programului introdus de administrația austriacă, susținut de ierarhia ecleziastică unită de la Muncaci, de a ridica biserici de zid).
Ctitorii.
Bisericile de lemn păstrate până astăzi în Maramureș dezvăluie existența a cel puțin două școli sau familii de meșteri de biserici în secolele 17 și 18 – una rezidând în Săliștea de Jos și acoperind, îndeosebi, parohiile din câmpia și zona dealurilor joase din jurul Huștului, iar cealaltă, răspunzând necesităților parohiilor din sudul Maramureșului, cu rezidență, cea mai probabil, într-unul din satele din valea Izei inferioare. În bună măsură, adevărații creatori ai bisericilor de lemn locale au fost, de fapt, chiar ctitorii acestora – nobilii de rit oriental, care, în lupta lor neîntreruptă de a-și păstra drepturile de proprietate și rangul social (care le asigurau libertăți și privilegii), s-au străduit să construiască biserici capabile sa semnaleze ambițiile, resursele și statutul lor social.
Patrimoniu universal.
Ca o recunoaștere a valorii lor, o parte dintre bisericile de lemn din Maramureș au fost trecute în 1999 pe lista patrimoniului universal UNESCO:
Biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” – 1720 din satul Bârsana,
Biserica „Sfântul Nicolae” – 1643 din satul Budești,
Biserica „Cuvioasa Paraschiva” – 1770 din satul Desești,
Biserica „Nașterea Maicii Domnului” – mijlocul sec. XVIII din satul Ieud,
Biserica „Sfinții Arhangheli” – 1796 din satul Plopiș,
Biserica „Cuvioasa Paraschiva” – 1604 din satul Poienile Izei,
Biserica „Sfinții Arhangheli” – 1663 din satul Rogoz,
Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” – 1767 din satul Surdești
Un lucru cu totul deosebit este faptul că bisericile din lemn nu își limitează prezența numai la Maramureș, ci se extind în aproape toată țara, acoperind, deopotrivă, Banatul și Crișana, Transilvania, Moldova, Bucovina, dar și Oltenia și Muntenia. Un alt aspect foarte interesant este legat de „migrația” bisericilor. Sunt monumente deplasate de două, trei și chiar patru ori dintr-un sat care s-a înstărit, spre o altă vatră de sat mai săracă. Astfel, poți întâlni biserici ridicate acum sute de ani la Reghin (în centrul Transilvaniei) și mutate, de exemplu, în Prahova (sudul țării).
