Biserica nu încurajează suferința

Încă din tinerețe mă întrebam la ce servește suferința și nu am găsit încă răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă, suferința este în același timp o realitate, o problemă și o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problema pe care nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămâne taină. De fapt, nu e important ceea ce credem sau gândim despre suferință; important este raportul pe care îl avem cu propria noastră suferință. Ce putem face ca să nu suferim?
– Biserica dorește ca toți oamenii să trăiască în pace
Biserica nu vrea ca oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru „un sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, să cerem”. Biserica dorește ca credincioșii să-și ducă viața în liniște și pace, și cât este posibil, să nu sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii, pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit, sănătos, îndelungat în zile”. După ce am făcut aceasta cerere pentru conducătorii Bisericii, o facem și pentru noi toți, pentru că adăugăm: „pe toți și pe toate”.
Biserica dorește, deci, ca toți oamenii să trăiască în pace, să fie sănătoși și să aibă zile îndelungate. Ea nu încurajează suferința, dar ne învață să o suportăm atunci când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferință, să o primim pentru binele nostru. Să nu ne dorim suferința, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e nevoie ca toți oamenii să aibă partea lor de suferință. Unii sunt scutiți, alții o pot suporta cu ușurință, iar pentru alții este un adevărat chin. Când spun asta mă gândesc în special la suferința fizică. Cunosc persoane care suportă o suferință adâncă, care nu se pot mișca de pe patul de boală, și care totuși radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalți, deși sănătoși fizic, nu o au. Unii se revoltă în fața suferinței, iar alții o ignoră. În fiecare din aceste cazuri trebuie să luăm în considerare intensitatea suferinței, căci sunt suferințe care-l pot distruge pe om.
– „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic”
Sunt însă persoane despre care credem că suferă, dar care știu cum să se comporte în fața suferinței, anihilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sunt două lucruri pe care omul nu le poate face fără credința în Dumnezeu: să crească copii buni și să suporte o mare suferință. Eu cred, de asemeni, că cei ce au de purtat o cruce grea, au și puterea de o duce ușor, fiind persoane care cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferință că venind din mâinile Domnului, știind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu Ascetul spunea că nu e important să știm de unde vine suferință, ci să știm cum să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele Arsenie Boca, spunea: „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic”. Pentru a putea folosi suferința spre binele său, omul trebuie să creadă că suferința are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înțelege. De fapt, cel care înțelege și știe cum să suporte suferința, nu mai suferă.
Aș spune că suferința e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne sta în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința care ne este dată pentru progresul nostru spiritual.
Dacă nu putem să ne înțelegem propria suferință, nu vom putea înțelege nici suferința celorlalți. Putem totuși să încercăm să-i ajutăm să-și poarte suferința. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în putință pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi. Să ne gândim la cei patru care l-au adus în fața Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să aștepte să se întâlnească cu Domnul, dar ei au simțit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cât mai repede în fața Domnului, pentru a fi vindecat. Și-au dat seama că ei nu-l puteau vindeca, dar au știut că Domnul o poate face.
– Suferința te face mai puternic
Totuși, Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor și al celor din jur. Am constatat adesea că oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferințe, sunt oameni puternici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra vieții și au dobândit unele calități pe care oamenii scutiți de suferință nu le pot avea. Suferința poate fi primită ca un dar, ca o îmbogățire. Unii simt suferința ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se întâmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalți, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie să-și trăiască viața care i-a fost dată. Fiecare are raportul său cu suferința, fiecare poate câștiga ceva din suferință. Cred că ceea ce trebuie să ne ajute este conștiința că Dumnezeu îngăduie această suferință și că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l știm. Această conștiință, sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne purtăm crucea cu seninătate.
Pot să vă asigur că credința în Dumnezeu ne ajută să suportăm o mare suferință. Să ne reamintim însă că dacă am suferit, nici nu ne dorim să suferim, pentru că nici Biserica și nici oamenii nu o doresc. Să evităm suferința dacă putem? Da! Dar să nu fugim de crucea care ne mântuie. Domnul nu ne binecuvântează o asemenea atitudine. Căci Domnul ne cere să ne purtăm fiecare crucea, crucea lepădării de sine însuși. Fără cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin Crucea Domnului ci și prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o ispită, printr-o boală, printr-o durere, un necaz, ne întâlnim crucea pe care trebuie să o purtăm și ea devine într-adevăr crucea mântuirii noastre.
Noi nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoțește pretutindeni, că Maica Domnului ne ocrotește mereu și la bine și la rău. Să credem că mila Domnului ne însoțește mereu.
(Cuvânt al părintelui Teofil, înregistrat în Franța / la 20 iunie 1999 și preluat din Feuille Saint Jean Cassien, nr. 68/ iunie 2000, Sursa: www.credo.ro )