Trăiască tembelizorul, pardon, televizorul! Avem „di tăti”, vorba moldoveanului: crime, violuri, blesteme și înjurături life la ora 5, emisiuni regizate de educație, așa pe înserate în loc de cină, ce ațintesc părinții ce nu mai știu cum să își crească scumpele odrasle, avem și soacre pe post de zâne bune în căutarea disperată a nurorilor, emisiuni cu domni conducători de țară care ne vând gogoși și ne arată cheia succesului: îmbogățirea prin varză, marmură, ceapă și alte legume, ce mai! îmbogățire prin muncă cinstită și curată, toate pentru un sortiment de public larg și variat. Nu sunt lipsite nici cazurile șoc de audiență maximă ce vin în curând, că nouă asta ne place: când unul cu două clase este superior unuia cu doctorat, și vezi, Doamne, ce „periculos” este el că a apărut pe sticlă. Ce mai… pâine și circ pe bandă rulantă. Și dacă rația de pâinea ne-a fost micșorată acum ca pe vremea lui nea Ceaușescu, circul curge gârlă la vale, că doar destul timp am fost constrânși să auzim numai cuvintele de duh ale liderului comunist. Măcar atâta lucru merităm și noi acum! Să ne bucurăm! Păcat este că nu ne dăm seama că lucrul cel mai frumos la români, la ora actuală este bârfa ieftină „de doi bani”, miștocăreala, fraiereala, bătaia de joc, luarea în derâdere, chiuleala, nepotismul, gluma meltenească în care unul râde, altul moare de ciudă; într-un cuvânt subminarea națională prin incultură.
Bună este și libertatea primită după ΄89că ne-a făcut și mai libertini, putem călători oriunde, mai ne putem dezgheța și noi mințile, ne mai clătim ochii pe unde și cum putem. Înainte de ΄89mai de rușine, mai de frică erai constrâns, nu aruncai vorbe oricui și orișicum, așa la voia întâmplării. Acum, după ce ne-am eliberat de jugul înfrânării verbale trăim gustul libertății: te poți manifesta cum dorește mușchiul tău. Pui mâna pe telefon, încarci contul cu cenți și suni la numerele de pe ecran să audă o țară întreagă că tu ești tușa x din satul sau orașul y și uite ce inteligentă ai ajuns: spui tâmpenii de îngheață apele, dar ești „bazată”, că te aude o țară întreagă și mâine vecina de la șapte sau cea de gard te va vizita și te va complimenta cu cuvintele: „ti-am auzât la tilivizor”, iar tu drept recunoștință, îți vei da ochii peste cap, și vei crede ce savantă ai ajuns, repetând la nesfârșit acțiunea. Cât de patetici am ajuns… Cât de mult ne place autoînjosirea…
Stăm foarte bine și la cultură civică. Aici ne-am luat cu toții (sau marea majoritate) doctoratul cu titlul magna cum laude, fofilindu-ne după colțuri, sărind prin și din boscheți, etalându-ne scumpele țoale second hand și nu în ultimul rând, mândria de a fi român. Din dicționarul de civilizație urbană și rurală (nu se poate ca satul să rămână în urmă, ar fi o discriminare din partea noastră) prezentăm doar câteva cazuri: coșul este la doi metri distanță, dar pentru noi tot asfaltul este mai bun pentru a arunca guma (săraca de ea, maltratată și înjosită până la ultimul stadiu), semințele, cojile de banană, hârtia de la ciocolată, paharul de plastic și tot ce mai găsim prin geantă, ca să ne descotorosim și să facem curățenie la voia întâmplării. Nu mai vorbim aici de tornadele de cuvinte „alese” la momente (ne)potrivite: „băi, măi, hăi” sau și mai simplu, nearticulate (ca și cei ce le aplică, de altfel): „bă, mă, wăi, fato”, că doar na’ trăim în țara tuturor posibilităților și nu trebuie să fim stingeriți de nimeni și de nimic. Urlatul este lucrul cel mai de preț, așa te faci cunoscut în toată țara! Nu degeaba îmi atrăgea atenția un coleg când îmi spusese că între Statele Unite și România el preferă evident… România. Și nu o face de dorul patriei, de amorul pentru artă, de iubirea cea mare pentru țara unde s-a născut, ci pentru faptul că poate face aici tot ce vrea, unde vrea, fără nicio jenă, fără să fie tras la răspundere.
Într-o țară în care meltenismul de duzină continuă să supraviețuiască, în care ne doare fix în cot și țipăm ca să ne audă mai tare vecina de la doi, într-o țară în care boala este în sufletul nostru, și în care morala, etica bunului simț sunt deja în stare de metastază, într-o țară în care educația se face cu o ploaie de înjurături, bătaie sau tragere de ureche, este greu de crezut că Biserica mai poate schimba ceva. Ea propune, ne indică un nou stil de viață, ne încadrează într-o anumită conduită, însă nu ne poate forța să o urmăm. Educația ține de familie, ține de societate, ține de școală și, în primul rând, ține de noi înșine, de responsabilitatea și conduita morală pe care ne-o asumăm.
Cât vom mai îndura să continuăm astfel?
Alexandru Prelipcean
