La o simplă discuție avută cu un pretins intelectual, ce îmi tot etala cu nespusă bucurie înaltele sale studii superioare făcute pe ici pe acolo, și pe deasupra și la ff (fefe sau fără folos, n.n.), am simțit oarecum reflecția dură pe care o au intelectualii (sau pseudo-intelectualii) față de Biserică și mai ales față de neputința acesteia de a forma oameni de elită. Ciudat este faptul că în discuție nu mi-a pomenit nicio clipă de responsabilitatea familiei și a școlii în formarea educației oamenilor de mâine, nu mi-a pomenit nici o secundă de societatea în care ne manifestăm, astfel încât m-a determinat să trec la un rechizitoriu asupra vremurilor în care trăim și mai ales, asupra mentalului neamului românesc. Nu sunt primul care recurg la o asemenea metodă, dar mă gândesc la realitatea că un „duș rece” repetat poate fi de bun augur pentru trezirea unora.
Este un obicei la noi românii să căutăm vina și vinovații pe la alții, dacă se poate în afara țării, și să ne plângem de milă așteptând ca niște prunci cuminți pe cineva să ne audă țipătul de jale și de oftat, să ne ia în brațe, să ne mângâie cu dulci cuvinte (aburitoare) și noi să continuăm să trăim în aceeași stare de indiferență. Nu ne place să fim criticați, ci numai să criticăm. Nu ne place nici ce avem, dar nici ce ne oferă alții. Nu ne place nimic al altuia, cum nici ceea ce este al nostru. Vrem tot mai mult, dacă se poate o îmbogățire de tipul tragere la sorți, iar munca să o lăsăm în spinarea altora. Ce bine ar fi dacă ar pica direct din cer roadele în gura lui Nătăfleață, poate chiar și mestecate.
Cum să ne educăm dacă familia a devenit doar locul de unde ne procurăm banii și de la care învățămcuvintele de cartier, care ne asigură lunga supraviețuire într-o societate care și așa nu dă nici doi bani pe bunul simț. Slavă Domnului că ne-am educat prin bătaie, că doar românii sunt extrem de inventivi și la nivel lingvistic, și doar noi am putut născoci teoria că bătaia e ruptă din Rai! Dacă ar fi așa totuși și în Rai, nimeni nu și-ar dori să meargă acolo și să primească ciomege, furci și pari peste cocoașă, lanțuri peste picioare, așa gratuit, de frumusețea locului și ca să fim în ton cu „ideologia” edenică.
Bine că ne-am manelizat și la petrecerea românului, și așa săracă, am adăugat la mici și bere, și cântecele cu iz oriental, ca să dezmorțească oasele tuturor ca și cum ar fi o ședință de aerobic. Manelele din belșug, pe care mulți le slăvim cu atâta tărie și intensitate, par numai bine venite pentru susținerea ideologiei românești: moartea caprei vecinului. În locul conștientizării de sine ca să ne vedem locul și poziția în societate (chiar și în lume de s-ar putea), am devenit din ce în ce mai triumfași și mai cu moț în frunte că nimeni nu are valoarea noastră și că dușmanii ne poartă pică, doar doar or învăța și ceilalți neinițiați în tainele duelării manelistice „cheia” succesului de care dau dovadă. Cultura lui „fără număr, fără număr”, grosimea și profunzimea versurilor etalate în fiecare cântecel, depășesc cu mult versurile de aur ale epocilor ce au apus demult, în care un Eminescu, Goga sau Bacovia, sunt palizi pe lângă marii compozitori și poeții de manele. Trăiască totuși, cei ce îi susțin! Și nu sunt puțini. De ce să mergi pe stradă și ceilalți să fie privați de melodiile alese pe sprânceană ce le ascultă numai urechiușile tale? Dacă în străinătate fiecare își procură un mp3 player și bunul-simț le dictează să știe numai ei ce ascultă, la noi meltenismul de duzină este înflorit, iar ofilirea pare a fi încă departe: nu poți trece pe stradă, fără să nu ai un telefon de la care să nu urle cântecele orientale și acelea date la maxim, ca să intre în urechile fiecăruia sublimele versurile ale educării de duzină. Nu uităm nici pe cei cu mașini tunate, care din prea multă „bunătate” nu doresc să fie catalogați „egoiști”, și drept urmare își turează la maxim motoarele, ca de altfel și muzica de „calitate”, rămasă numai la vocale, la țipete disperate și că offfff, așa e viața lui. Poate așa mai învață și ei alfabetul și articularea vocalelor, cine știe! Nelipsiți din acest decor feeric sunt și pseudo-ochelarii marcați cu două litere din alfabet, tricourile cu sclipici, lanțurile de aur sau alt metal (obligatoriu!) sclipitor la gât și la mâini, curelușele albe și pantalonii albi imaculați, mestecatul și întinsul gumei cu violență, scuipatul pe jos, etalarea burții ca semn al bunăstării materiale, uitarea limbii materne și evident, o damă ieftină de companie, care susține și aprobă idealurile și valorile meltenice.
Lasă că nici la celălalt pol nu stăm mai bine, îmi atrage atenția un coleg de facultate. Dudui apărute peste noapte, care din prea multă frustrare au trecut la articularea buzelor, a sprâncenelor și a altor părți de corp, fredonează pe playback adevărate sonete. Să mulțumim cerului că aceste piese de rezistență sunt pe playback, că de altfel, multora ar provoca life hemoragii interne și externe. Este culmea, dar adevărat. Non-valori muzicale, care plătesc ca cineva să le promoveze idioțeniile, strâmbăturile și penibilitățile, își etalează în fața tuturor scumpele lor cunoștințe în toate domeniile și au pretenția la final să fie numărate în dreptul divelor, vedetelor și a persoanelor publice.
Alexandru Prelipcean
