M-am nimerit într-o după-masă stând pe o bancă cu Robert în cărucior lângă o grădiniță pe la ora 16. Pe lângă mine a trecut o fetiță vorbind cu mămica ei. Nimic neobișnuit, așa am realizat și eu cât de aproape e grădinița și că e ora 16. Apoi a mai trecut un tătic cu băiețelul lui …. la un metru în spate. Și încă o mămică citind o hârtie scrisă la calculator alături de fetița ei. Mai apare o mămica cu băiețelul ei mergând un metru în fața ei. Ceva era ciudat totuși … nimeni nu vorbea. Și nici nu se atingeau. La un moment dat aud și un copil vorbind și mă întorc bucuroasă spre el, o fetiță vorbea cu mama ei, care vorbea și ea, însă … la telefon. Apare și o bunică. Diferența că își tinea nepotul de mână, dar între ei era tot … liniște. Mă mir. Poate știu ei vreo regulă de politețe pe care eu n-o cunosc. Ca atunci când eram mică și mi se spunea “nu-i frumos să mănânci pe stradă”. Poate acum nu e frumos să vorbești pe stradă. Sau poate și-au spus tot ce aveau de spus la ieșirea din grădiniță. Așa că mă ridic și mă plimb și eu cu căruciorul prin curtea grădiniței. Sper să nu mă întrebe portarul ce caut? Caut … un răspuns mai fericit. Pe care tot nu-l găsesc: copiii se salută între ei, mămicile se salută între ele, când ies din curte copiii fac cu mâna … portarului. Și totuși chiar nimeni nu vorbește? Ba da, o fetiță i-a spus mamei ei “Dă-mi mâna!”, dar mama ei i-a răspuns că nu poate fiindcă… n-am mai auzit de ce, doar că vedeam că mâna ei era ocupată cu o pungă de plastic goală.
Mi s-a părut trist. Poate a fost așa doar într-o singură după-masă la o singură grădiniță din București. Sper. Dar asta m-a făcut să mă gândesc la ce i-aș spune eu copilului meu când îl iau de la grădiniță. Și mi-am adus aminte că am hotărât demult, dinainte de a fi eu mămică, ce să nu le spun niciodată copiilor mei, fiindcă am auzit prea des aceste lucruri când mă întâlneam după școală cu părinții mei: “Cum a fost azi la școala?” “Ce-ai făcut la lucrare?”, “Azi ce notă ai luat?”, “Ceilalți ce note au luat?”. Și chiar dacă nu dădeam aproape niciodată răspunsul dorit ( ci, “bine”, “nimic”, “n-am luat”, “nu știu”), ele au continuat mult timp, făcându-mă să simt că notele sunt mai importante decât … mine !!! Și mi-am promis să nu le spun copiilor mei, cel puțin nu imediat de cum intră pe ușă.
Dar mă întreb acum pentru prima dată chiar, cum aș fi vrut totuși să fiu întâmpinată când mă întorceam de la școală? Hmmm, știți cum? Pare ciudat, dar cea mai frumoasă primire pe care am avut-o vreodată la întoarcerea mea acasă îmi este făcută de câinele meu caniche, Linda. De oriunde ar fi în casă, apare la ușă (uneori mă simte de când sunt la parter) și sare pe mine de bucurie încât orice aș avea asupra mea și orice aș vrea să fac (poate să mă descalț, să mă dezbrac) singurul lucru pe care mă obligă să îl fac pentru 3-5 minute, e să o iubesc pe ea, adică să îi arăt că o iubesc mângâind-o pe burtă sau luând-o în brațe. Uneori mă zgârie de bucurie. Uneori prefer să mă descalț pe casa scării. Alteori trebuie să dau telefon dinainte să spun “luați câinele de la ușă că am copilul cu mine și doarme în scăunelul de la mașină”. În schimb mereu mă simt minunat când văd că ea se bucură atât de mult. Ce frumos e să simți că ești iubit necondiționat! Ce frumos ar fi dacă și copiii mei ar simți același lucru când m-ar vedea! Am experimentat deja că dacă îmi iau fetița în brațe de cum intră în casă, chiar fără să îi spun mai nimic, după aceea e mult mai fericită și mai cooperantă.
Și de fapt, nu același lucru îl fac și îndrăgostiții când se întâlnesc? Ei nu încep să își pună întrebări unul altuia, nu spun, “stai puțin că acum am treabă”, “scuză-mă, dar vorbesc la telefon”, ci întâi se îmbrățișează, se sărută și abia apoi încep să comunice verbal, în timp ce păstrează totuși un contact fizic. Așa își transmit unul altuia că se iubesc.
De ce ar fi altfel în cazul iubirii între părinți și copii? De ce să nu ne îmbrățișăm copiii de cum intră pe ușă, de ce să nu îi pupăm și abia apoi să le spunem .. ceva frumos?
Am aflat în ultimul timp că premisa oricărei educații eficiente e acceptarea sentimentelor copiilor înaintea oricărui alt mesaj. Așa că nu-mi rămâne decât să învăț să spun “bine-ai venit, acasă!” copilului meu chiar dacă poate n-a luat o notă bună, chiar dacă vine murdar din cap până-n picioare, chiar dacă eu aveam o treabă importanta de făcut, chiar dacă sunt nervoasă sau citeam o carte captivantă. Dr. Haim Ginott recomandă ca atunci când ne întâmpinăm copilul de la școală să facem afirmații care comunică înțelegerea stării lui ca de exemplu: “Pari bucuros că ai ajuns acasă” sau “Pun pariu că abia așteptai să se termine orele”.
Chiar și atunci când copiii sunt mari și se întorc singuri acasă, dar părinții sunt la servici, este bine să le lăsăm din când în când mesaje de întâmpinare scrise sau chiar audio. Putem să lipim bilețele pe ușa de la frigider, în baie sau în camera lui. Putem să le trimitem chiar mesaj pe mail sau să scriem cu creta pe o tăbliță. Important e ca aceste mesaje să fie pozitive, pline de căldură și chiar vesele. Astfel, ele vor contribui pozitiv la cultivarea unei comunicări profunde între părinte și copil. Deci, să le urăm necondițoonat un “bine ai venit!” acasă copiilor noștri astfel încât ei să se simtă bine veniți în casa noastră, în familia noastră, în lumea noastră …. și să-și dorească mereu să ne găsească dincolo de ușă. Nu-i așa ca și voi v-ați dori să fiți întâmpinați la fel ?
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
