Are 79 de ani și visul lui de copil e în continuare viu. Microfonul, vocea, fotbalul.
Născut în România postbelică, în Burdujeni, după absolvirea Liceului ”Ștefan cel Mare” în 1965, pleacă alături de familia sa în Israel, unde trăiește și în prezent și de unde și-a dedicat o viață întreagă jurnalismului sportiv.
O viață cu microfonul în mână și fotbalul în inimă, o viață în care a transmis și a relatat, a scris și a povestit despre sportul rege, o voce respectată, un om al pasiunii și al continuității.
„Mi-am urmat marile pasiuni – jurnalismul și fotbalul – și am fost aproape de acest fenomen, despre care am vorbit și am scris zeci de ani, pentru presa din Israel, dar și pentru cea din România. În copilărie, petrecând mult timp pe stadionul Areni, s-au sădit aceste pasiuni. Aveam 9 ani când i-am spus mamei mele «Vreau să fiu ziarist». În liceu, luam buretele de la tablă și pretindeam că e microfon și transmit știrile.
Am fost martor al meciurilor importante, confident al unor jucători, prieten pentru mulți dintre aceștia, mari nume cu care păstrez legătura, am fost și sunt un cronicar împătimit”, ne-a mărturisit Beno David într-o discuție pe care am purtat-o cu prilejul vizitei sale la Suceava, pentru întâlnirea cu foștii săi colegi de la ”Ștefan”.
– Mai întâi amator, apoi jurnalist profesionist
Beno s-a născut în Burdujeni, în urmă cu aproape 79 de ani. Părinții săi, supraviețuitori ai deportărilor în Transnistria, s-au întors acasă după Holocaust fără nimic, reconstituind totul de la zero.
Au emigrat în Israel în 1965, un nou început greu pentru familia sa.
„Am învățat rapid ebraica, mai mult singur, iar după cinci luni am intrat în armata israeliană «Golani», cea mai grea armă, timp de trei ani.
Am început o carieră în domeniu bancar care s-a întins pe durata a peste trei decenii, am avut o poziție de conducere. În paralel am făcut ceea ce am simțit, ceea ce am iubit, am fost jurnalist sportiv, pentru început amator, apoi, din 1976, profesionist.
Am început pe la 22 de ani, înregistram noaptea meciuri la magnetofon și le transmiteam pentru Kol Israel, postul de radio public de acolo, apoi am intrat și în presa scrisă, de exemplu la cotidianul Ma’ariv, unul dintre cele mai mari ziare din țară, unde am fost 16 ani redactor. Am avut intervenții constante pe posturile de televiziune, în emisiuni sportive și pot spune că eram apreciat de colegii de acolo, mai ales că veneam din altă țară. Și eu am încercat mereu să mă perfecționez, să învăț, îmi reascultam intervențiile să văd ce aș mai putea îmbunătăți”, își amintește Beno.
Povestește și ne arată fotografii cu prieteni vechi, printre care Ilie Dumitrescu, Răducioiu, Lucescu, Iordănescu, Gică Hagi, cu care mai păstrează legătura și în prezent și de care îl leagă multe amintiri.
„Veneau cu echipa în cantonamente în Israel, era soare, vreme frumoasă, în România ningea, și așa ne-am apropiat”, își amintește septuagenarul, care spune că a fost tată spiritual pentru toți jucătorii români care activau în Israel, i-a îndrumat și le-a fost alături la nevoie.
În 1996 i-a telefonat lui Ovidiu Ioanițoaia și i-a propus o colaborare. În preliminariile pentru Campionatul European de Fotbal 1996, România era în grupă cu Israel, iar Beno se oferise să scrie și să relateze despre meciuri.
Era începutul unei colaborări care durează și astăzi și pentru care a fost recompensat de Ovidiu Ioanițoaia cu o distincție „în semn de prețuire a colaborării de peste 30 de ani cu site-ul și ziarul Gazeta Sporturilor”.
A fost corespondent permanent al mai multor publicații – Pro Sport și Gazeta Sporturilor, invitat în cadrul unor emisiuni TV și, din nefericire, incidentele ultimilor ani l-au adus în postura de a relata și despre atacurile armate din Israel, despre conflictele și tensiunile de acolo. În astfel de momente, jurnalismul devine o misiune grea, dar necesară.
– Optimist, deschis și prietenos
În decursul a câteva decenii, vocea lui Beno a ajuns în mii de case din Israel, iar la aproape 79 de ani continuă să fie o voce limpede, un optimist, un om deschis și prietenos.
Este în continuare activ, călătorește pentru a se întâlni cu prietenii, pentru a merge la meciurile importante, iubește să povestească despre pasiunea sa, despre fotbal, despre prieteni.
Și într-adevăr, are ce povesti, mai ales că își amintește cu acuratețe zeci, sute de evenimente sportive, date, anii când au fost, scoruri, nume de jucători.
Revine în România de câteva ori pe an, cu aceeași emoție. Despre fotbalul sucevean spune că îl doare sufletul pentru că a decăzut atât de mult și că nu a fost susținut îndeajuns. Își amintește mai ales de echipa copilăriei sale, Dinamo Suceava, „o echipă puternică, de liga a doua”.
La finalul discuției noastre, înainte de un drum pe care urma să-l facă la București (pentru a asista la un meci, desigur), insistă să lase un ultim mesaj: „Cel mai mult îmi doresc să fie pace!”.
Prima săptămână în Israel, in 1965
