BECEANU

În 1993 mă aflam la Yad Vașem, în Israel. Datorită intervenției fostului coleg de facultate Leon Volovici, am putut cerceta, în impresionanta arhivă a institutului, documente privitoare la pogromul de la Iași (1941). În incintă se află aleea străjuită de copăcei (unii, ditamai arborii) plantați în amintirea „drepților popoarelor” – ne-evrei care, în momente de cumpănă, au salvat viața unor evrei. Unul dintre numele inscripționate poartă sonorități românești: Dimitrie Beceanu. Ieșeanul Beceanu, lângă a cărui farmacie din Hală (acum, demolată) am locuit în studenție, este unul dintre cei 60 de români onorați cu titlul de „drept al popoarelor”. Este evocat într-o carte proaspăt ieșită de sub tipar: „Trăitori și trecători prin Târgu’ Ieșului”, de C. Ostap și I. Maftei. Cei doi autori, cărora li se adaugă și C. Mitican, alcătuiesc o adevărată (și productivă!) instituție de cercetare a istoriei lașului: scormonesc arhive, solicită mărturii, identifică documente, adună vechi material iconografic, scotocesc uitate cotloane ale târgului, participă la simpozioane, editează cărți – într-un cuvânt, gestionează istoria Iașului, deși cu totul alta le este profesia și pregătirea. Fac parte din stirpea funcționarului N.A. Bogdan, cel care, între 1904 și 1912, a publicat, mai întâi în fascicole, discutabila (și atât de utila!) „Istorie a orașului Iași”. N-au talentul literar și dezinvoltura unui Aurel Leon: scriu simplu, cinstit, fără afectări și floricele stilistice, lăsând totdeauna să cadă accentul pe încărcătura de informație revelată. Față de prestația celor ce scriu cărți din cărți, ei vin cu trudnica cercetare directă, la sursă, lăsând altora plăcerea sintezei, a eseisticii speculative. Oferă material brut, dacă nu mereu și-n toate inedit, oricum, prea puțin cunoscut. Cei trei mușchetari ai arhivelor sunt, deci, amatori. Cu atât mai salutară este contribuția lor, întemeiată pe pasiune sinceră, dragoste și interes față de „tot ce cade pe drumul neamului omenesc” (cum definea Lamartine istoria) și eterna „stare de investigare” în care s-au instalat cu osârdie și tenacitate. „ Nu avem căderea de a ne aventura în istoria literaturii române” – declară cu modestie (p. 105) dar, când cutează s-o facă, n-ai a le reproșa mai nimic. Decât, poate, sintagma nefericită (uzitată și la case mai mari) „poeți și scriitori” (ca și cum ai spune „soldați și militari”), ori separarea în capitole diferite a scriitorilor de… oamenii de cultură (!) Astea-s mărunțișuri. Important este remarcabilul aflux de informații, apte să adauge tușe noi unor portrete încă încețoșate. Cum ar fi al acestui Beceanu, cu destin exemplar pentru ingratitudinea românească. Taică-său, grav rănit la Plevna, înființase, în 1883, farmacia cu firma „La independența României” (!) A preluat-o fiul, Dimitrie, care luptă eroic și este decorat la Cașin, în primul război mondial. În timpul pogromului de la Iași, uzând de autoritatea uniformei ofițerului de rezervă, a ținut piept hoardelor dezlănțuite, izbutind să ascundă și să adăpostească mai multe familii de evrei. Salvându-le viața. Acest Om a fost arestat în anii ’50 și trimis la Canal! De ce? Cine cuteza să pună întrebări atunci? Când s-a întors acasă din detenție, a fost recunoscut doar de… câinele său, Roșea. (Ceea ce-mi amintește întoarcerea din pușcărie a Ioanei Orlea: în prag, bunică-sa a întrebat-o „pe cine căutați?”) Farmacistul Beceanu scria și poezie (slăbuță!) și s-a bucurat de prietenia lui Sadoveanu, fraților Teodoreanu, Ralea, Sevastos, Ion Voicu… dar și de ura cretină a celor ce n-au știut să vadă într-o asemenea personalitate decât pe „micul exploatator proprietar de farmacie” – și, automat, demn de pușcărie! Cumplite vremi!