Basmul fotbalului

Amândouă volumele totalizează peste 1000 de pagini (!); se intitulează „Basmul fotbalului românesc” și le-au scris, în colaborare, Marian Nazat și Marius Mitran. Mai degrabă s-ar cuveni să se intituleze „Cartea fotbalului românesc”, fiindcă alta asemănătoare, și prin dimensiuni, și prin patosul redactării, și prin enorma cantitate de informații tezaurizată, până acum nu știu să se fi scris – și nici nu trag nădejde să se mai scrie vreodată. Cititorul are senzația că răsfoiește o adevărată Biblie a religiei fotbalului, ai căror credincioși adepți ar depăși, numeric, orice alt cult de pe mapamond, și care-și are lista de ei de îngeri și de sfinți, dimpreună cu tabelul păcătoșilor duși în ispită de cel rău și căzuți pradă parșivelor ispite lumești. Deși-i scrisă cu rară participare afectivă, și la o puțin obișnuită temperatură a emoției trăirilor directe, nu-i o carte exaltată; dimpotrivă, autorii nu-și uită eroii ridicați pe soclu, ci, atunci când este cazul, nu ezită să procedeze la denudări amare, justificatoare ale posibilului refren „mingea te ridică, / mingea de coboară”. Desigur, dacă înșeli fotbalul. Pe Marius Mitran l-am citit ici-colo, îl știam și bun cunoscător, și împătimit de fotbal; nu-l bănuiam însă de atâta implicare și pe avocatul Marian Nazat, care încă din copilărie își crease o relație specială cu „sportul rege”, cartea de față anunțând-o „vrafurile de hârtii umplute cu însemnări, cu clasamente și meciuri, cu formații și marcatori înșiruiți frumos pe foile veline ani la rând… ce lecții, ce teze? Caietele de școală îmi erau pline nu cu temele predate de profesori, ci nu numele fotbaliștilor români și străini. Pasiune? Nu, viața pur și simplu, fiindcă nimic nu e ca fotbalul”. Sigur, nu putem exclama, parafrazând, „dacă fotbal nu e, nimic nu e!”, însă rolul și rangul dobândit de acest joc inocent inventat cândva de englezi copleșește interesul veacului, rămânând fără egal ca audiență, impact sentimental altoit cu orgoliu național, efect financiar și, de ce nu, accedere într-o mitologie care tinde să ia locul baladelor cu Făt-Frumos. Scriitoricește vorbind, procedeul utilizat de cei doi autori se aseamănă cu noutatea tehnică din cinematografie numită „colorized”. Sau, mai bine zis, „re-colorized”: imaginile alb-negru de altădată, procesate electronic, își recapătă culoarea inițială. Poza pur și simplu reînvie, primește o benefică infuzie de căldură și, deși-i derivată și mediată, pare a căpăta un plus de autenticitate. Ecoul marilor meciuri de odinioară s-a stins de mult, de rămas au rămas doar statisticile întemeiate pe date și cifre seci. Nimeni n-o să caute gazete italiene din 1930 pentru a citi despre incredibilul voiaj al Naționalei României la cel dintâi Campionat Mondial; câte amănunte s-au putut culege din presa vremii le-au adunat, în cărți destul de greu de găsit acum, câțiva autori consistent citați în „Basmul fotbalului”. Pornind de la mult-puținele informații astfel recoltate, Nazat și Mitran le „recolorizează”, transferându-le sentiment, incluzându-le chiar într-o țesătură de basm – fiindcă săptămânile din voiajul traversării Atlanticului la bordul vasului „Conte Verde” chiar că-s de poveste! Basul Fiodor Șaliapin cânta împreună cu corul fotbaliștilor noștri „Pe cărare sub un brad”, din cauza grupului de maici aflat la bord, care (oroare!) nu concepeau să vadă băieți în chiloței jucând mingea pe punte, a trebuit să se renunțe la antrenamente, la bord se afla și dl. Rimet, purtând cu el prețioasa Cupă, arbitrii și unii dintre adversari erau și ei pe-acolo… trei săptămâni de trai împreună – ai noștri călătorind ca niște rubedenii scăpătate, la clasa a II-a (de fapt, a treia, fiindcă mai era și clasa lux), viitorii adversari instalați mult mai onorabil… Fie că au participat direct la unele dintre meciurile comentate în carte, fie că le reconstituie adăugând ceea ce lipsea, culoarea sentimentului adică, autorii reînvie pagini uitate din istoria fotbalului, cu un aport consistent de informație inedită. Inclusiv demitizări: Domnul să-l odihnească pe recent dispărutul Balaci, dar, după cum reiese din carte, am plâns cu lacrimi prea fierbinți un personaj de-a dreptul detestabil; n-am avut niciodată habar de întreaga realitate a mituirii arbitrilor, abia acum citim dosarele din marile procese penale ale fotbalului românesc, sumedenie de alte vechi… noutăți le aflăm, în cvasi-integralitate, abia acum. O sugestie: la o viitoare ediție poate ar merita inclus într-o astfel de „istorie majoră” a fotbalului național și cel dintâi român care a jucat la Barcelona și la Internazionale Milano (de altfel, și component al lotului României), basarabeanul Simatoc (Șmotoc pe numele lui adevărat) marele uitat în toate rememorările de până acum. Nu pot încheia altfel decât felicitând autorii acestui frumos, instructiv și pilduitor „basm” care, nădăjduim cu toții, va trece până la urmă puntea suspinelor de la „am fost odată” la „suntem cineva” în fotbalul european.