Bani negri

Ce este o videotecă? O colecție de înregistrări pe casete video, nu numaidecât filme artistice și documentare. Termenul a avut, prin 1985-1989, și alte semnificații, nu foarte diferite, dar, oricum, altceva, semnificând și o neașteptată despărțire în fapt a politicii culturale oficiale de cea locală. De nevoie, nu de voie. Din clipa în care, conform dispoziției absurde emanate de la faimosul Cabinet 2, instituțiile de spectacole trebuiau să se autofinanțeze, în condițiile în care repertoriul era impus și biletul la spectacole era bătut în cuie, nedepășind prețul a 2-3 bilete de tramvai (spre a se asigura „accesul tuturor oamenilor muncii la artă și cultură”), toate teatrele, operele și filarmonicile s-au trezit în pragul desființării. Nu mai detaliez, am făcut-o cu destule alte prilejuri.
Mai știe cineva că Opera din Iași plătea, la deciderea „autofinanțării”, 34% din retribuții și Filarmonica, 22%? Aș vrea să-i văd, din simplă curiozitate, pe diriguitorii de acum (o excepție: directorul de atunci și de acum al Filarmonicii a traversat până la capăt astfel de experiență suprarealistă; la pensie, anii cu pricina ar trebui să i se numere dublu, ca-n vreme de război!) descurcându-se fără subvenție… pe altarul artei! Hotărârea „de sus” a panicat și organele județene de partid: putea primul secretar de la Iași (dar și cel de la Suceava, unde funcționa, cu titulatura „Teatru Municipal”, o Secție a Naționalului ieșean) să ratifice desființarea celei mai vechi scene din România? Imposibil: însemna că nu-i în stare să „traducă în viață” o „mobilizatoare” sarcină de partid! Nimeni nu-ți făcea cu ochiul, dar s-a ajuns la o tacită alianță a forurilor locale cu cei oropsiți de „Centru”, complet împotriva sensului dorit oficial.
După ce i-am demonstrat primului secretar, cu creionul pe hârtie, că, pentru se acoperi cheltuielile de personal, montări, utilități, spectatorul Naționalului ar fi trebuit să-și cumpere bilet la intrare și să iasă imediat pe cealaltă ușă, 24 de ore din 24, ca la Mausoleul lui Lenin, l-am lăsat îngândurat: „păi, asta… nu se poate!” Și a început căutarea de soluții. Poate că înțelegea enormitatea deciziei de la „Centru”, poate prețuia prestația Naționalului, dar mai degrabă din frica de a fi declarat incapabil să „implementeze” o sarcină de partid. Iar „soluțiile”, pe care le-am detaliat cu alte prilejuri, una mai ilegală decât altele, ar face deliciul oricărui DNA – sper că a intervenit prescripția!
Totul se obținea cu imensă trudă, alergătură și umilințe. Unii dintre directorii întreprinderilor somate să ne ajute (nici ei nu puteau să asigure personalului decât 60-70% din retribuții!) înțelegeau situația (cum ajungeam la ușa lor, ne invitau mai întâi la cantina fabricii – „actorii ăștia-s flămânzi!” – alții ne țineau cu orele în antecameră și ne expediau cu adevărat sictir: „de unde, că n-am nici eu!”). Când aveam oarece succes, publicam în caietul de sală reclame la locomotive diesel, rulmenți, utilaje terasiere și alte produse de fapt strict dirijate prin Planul de Stat, prestam servicii inexistente, „construiam” cu cei doi tâmplari mii de „paleți” invizibili, „cârpeam”, cu cele două croitorese, sute de prelate de camioane (nu le-a văzut niciodată nimeni) ș.a.m.d. De fapt, se lua dintr-un buzunar al statului spre a se pune în altul, dar cu câte umilitoare eforturi!
Și atunci a apărut, între soluții, așa-numita Videotecă. De astă dată îngăduită de CSCA (Ministerul Culturii), fiindcă și culturnicii de la București realizau imposibilitatea autofinanțării. În sala Studio am deschis un soi de cinematograf în care rulau filme niciodată prezentate pe ecrane ori la tv. Furnizorii, mai degrabă suspecți (probabil, „descărcau” ilegal filme de pe internet, atunci la începuturile sale), îi plăteam din „bani negri”, tot de acolo provenite și… buluc de spectatori. Cozi ca la carne! Era o formidabilă foame de „altceva”, de la străfulgerarea vreunui nud (pe ecranele românești a apărut, în 25 de ani, un singur… sân dezgolit, evenimentul fiind acceptat într-un film scris de un „prieten al României”, suedezul Per Olof Extröm), la bătăile din baruri ori la simpla contemplare a „modului de viață capitalist”.
N-a ținut mult: la București a luat ființă o comisie care cerea casetele la previzionare și ștampilare. N-avea cum să vadă toate filmele până la capăt, erau cercetate doar începutul înregistrării și finalul, fiindcă năboiau casete la aprobare din toate colțurile țării, așa că, la derută, copiam la început zece minute dintr-un film inocent, după care urma pelicula propriu-zisă și, în final, alt fragment din filmul „fără probleme” (am senzația că tertipul era cunoscut și acceptat chiar de noii cenzori, cumva, de partea noastră). În publicul ahtiat după producțiile violente de duzină recunoșteai lesne componenții galeriei de la stadion, în sală se reacționa ca la meci, cu fluierături și „ole!” admirativ, nici o legătură cu misia unui Teatru Național, cu vreun autentic fapt de cultură, încasările contau! Și mai ilegal, dar se închideau ochii: biletul costa de cinci ori mai mult decât la teatru, și, de fapt, nici nu era vorba de bilete, ci de „jetoane” neînseriate, imposibil de controlat și de impozitat. A mers cât a mers. După care, în urma unor pudice și ofuscate „scrisori ale oamenilor muncii”, s-a interzis și videoteca. Așa a fost. Cine mai știe?