Bani în vânt

Realmente mă preocupă dezmățul financiar la care s-a ajuns în sport în general, și parcă în fotbal în special, deși n-aș băga mâna în foc că aici se învârt sumele cele mai mari. Spun asta gândindu-mă că în box, de exemplu, meciurile pentru titlul mondial (la categoria grea sau supergrea, însă uneori și la categorii mai mici) se dispută pe sume de câteva sute de milioane de dolari pentru fiecare combatant, câștigătorul primind de obicei mai mult (însă nu neapărat). Și mai sunt sporturi unde sumele vehiculate aproape că te sperie: formula 1 (unde, dacă tot începe mâine nouă ediție, să remarcăm că favoritul meu, Lewis Hamilton, a obținut cei mai buni timpi în primele antrenamente cronometrate, ceea ce demonstrează că pare lansat către un nou titlu și către noi recorduri, încercând să-l depășească până și pe Schumacher), apoi baschetul american, dar și baseballul tot de acolo, unde salarii de peste 30 de milioane pe an nu reprezintă ceva neobișnuit. Privind de la acest nivel, sigur că te umflă râsul când afli că cel mai bine plătit jucător de fotbal din România are un salariu de 30.000 de euro pe lună, cea ce înseamnă 360.000 pe an, adică de 100 de ori mai puțin decât baschetbaliștii buni din NBA. Foarte ciudat se prezintă lucrurile în privința handbalului feminin tot de la noi, în sensul că o echipă, CSM București, creată spre a fi un soi de Barcelona, PSG sau Real din fotbal, adică o selecționată mondială a supervalorilor, inclusiv cea mai bună jucătoare din lume de ani buni încoace, Cristina Neagu, nu reușește nici măcar să ia titlul național, spre a nu mai vorbi de Champions’ League, unde cel mai frecvent joacă de-a dreptul rușinos. De unde concluzia, urâtă pentru noi, că deși nici măcar nu-i prea avem, tot aruncăm cu banii în vânt, cam cum face PSG la fotbal.