Nu mai e timp de nimic acum. De ce oare ne-am schimbat atât de mult comportamentul și deasupra tuturor lucrurilor frumoase plutește parcă o ceața greu de pătruns chiar și cu privirea.
De ce ne lăsăm orbiți de lucrurile lipsite de importanță și închidem in interiorul nostru adevăratele valori ale ființelor normale și raționale.
Pe scena vieții suntem niște actori grăbiți și mergem pe o linie dreaptă fără un țel precis. Sunt multe schimbări în jurul nostru, multe dintre ele foarte triste și greu de depășit, dar asta nu înseamnă să lăsăm de izbeliște tot ce a fost frumos cândva și mai ales parcă trecem prin viață din ce mai nepăsători față de cei din jurul nostru.
Parcă am uitat să scoatem în evidență bunătatea, dragostea de oameni, comunicarea, respectul, recunoștința și multe alte lucruri frumoase.
De ce oare plantăm flori doar în interiorul curților și nu și în stradă, în fața gardurilor, să se bucure de priveliște și cei din jur, cunoscuți sau care trec întâmplător prin acele locuri.
Exact la fel fac unii oameni și cu sufletele lor; ridică garduri și păstrează in interior adevăratele gânduri și sentimente, iar din egoism uită că în jurul lor sunt persoane cărora le lipsesc atât de mult adevăratele valori.
Oare de ce nu lăsăm să iasă la suprafață dragostea pentru partenerul de viață, părinți, copii și pentru persoanele din jurul nostru? Nu mai e timp să iubim?
Suntem atât de prinși de griji și de nevoi încât uităm că persoana de lângă noi are nevoie de afecțiune, înțelegere, tandrețe și comunicare, de la aceste lipsuri și până la divorț fiind doar un pas. Nu mai e la modă expresia “până ce moartea ne va despărți”; acum relațiile se leagă și se dezleagă cu multă ușurință, fără să se gândească cineva la copii.
Oare cum ar trebui să ne arătăm recunoștința față de părinții noștri? Normal ar fi să le fim alături atunci când bătrânețea și chiar boala nu le mai permite să se îngrijească singuri. De fapt si aici totul lasă de dorit, atât de mulți bătrâni fiind abandonați și lăsați de izbeliște, copiii uitând ușor de cei care le-au dat viață. Chiar dacă le trimit bani, ei uită că aceștia nu pot înlocui o vorbă bună, un gest cald, o mână de ajutor atunci când au nevoie.
Ar trebui să punem într-o balanță pe un taler tot ce am primit de la părinții noștri, iar pe celălalt taler ceea ce am oferit noi copiii și să încercăm să facem să fie un echilibru între cele două. Ar trebui să le spunem când îi avem lângă noi că le suntem recunoscători pentru ce au făcut pentru noi și cât mai des să le arătăm și să repetam cât de mult îi iubim. Sunt gesturi simple, cuvinte normale care uneori pot aduce un zâmbet și puțină fericire pentru părinții bolnavi, care suferă de indiferență, lipsă de afecțiune și care se simt abandonați.
Oare de câte ori le spunem noi copiilor cât de mult îi iubim ?
Nu avem timp să-i susținem, să le fim și prieteni și mai ales parcă nu avem timp să-i ascultăm atunci când au nevoie.
Cristina DIACONU
Oficiul Poștal Câmpulung Moldovenesc nr.1
