Ba pe-a mamei dv.!

Printre atîtea replici nemuritoare, Caragiale ne-a lăsat-o și pe cea din titlul de azi al rubricii. Este cum nu se poate mai potrivită cu starea de ciondăneală permanentă din fotbalul nostru în care atunci cînd nu sînt motive de scandal, neapărat se inventează vreunul. Acum, cînd de bine, de rău, avem ceva echipe prin cupele europene, iar fotbalul național pare cît de cît mai curat decît în anii din urmă, firesc ar fi să facem planuri, să ne ocupăm de copii și juniori, să ne apropiem de normele impuse de UEFA (și care vor deveni obligatorii o dată cu intrarea noastră în UE) și cîte și mai cîte. În loc de toate astea, ai noștri ca brazii își caută nod în păpuriș, pîndind parcă orice prilej pentru a-și putea plăti polițele de orice natură. Iată, o mostră: conflictul dintre Steaua și Rapid, extins de la faza „de masă” din tribune, la cea „pentru cunoscători”, respectiv la nivelul jucătorilor și conducătorilor. Tot aici scriam în urmă cu cîteva zile că nu-l cred pe Rada cînd zice că n-a vrut să-l accidenteze pe Rădoi. Cu cît am văzut de mai multe ori faza (și am văzut-o de cîteva zeci) cu atît m-am lămurit că a fost intenționată tentativa de omor, iar declarațiile lui Rada sînt atît de neconvingătoare („Io i-am cerut scuze, da’ dacă el nu vrea să le primească io ce să-i fac?”) încît trebuie să fii tîmpit ca să-l crezi. Accident sau intenție, faptul e consumat. Mult mai gravă e însă reacția colegilor lui Rădoi, care mai au un pas mic pînă la amenințarea cu moartea, în perspectiva returului. De pildă, Victoraș Iacob: „Ei poa’ să zică ce vor, da’ la primăvară să nu uite că meciul se joacă la noi în Ghencea!” un fel de „ba pe-a mamii dumnialor, las’ că le arătăm noi faulturi „neintenționate”! și mai gravă este însă extinderea conflictului de la nivelul conducerii, adică tocmai la aceia care ar trebui să le tempereze elevilor lor pornirile belicoase. Cel care a pus gazul pe foc a fost Marius Lăcătuș, care s-a întrebat de ce Rada nu a fost suspendat pe baza probelor video. Atît i-a trebuit lui Răzvan Lucescu: „Ăsta care a rupt picioare vorbește!?”. Prilej care nu se poate mai nimerit pentru Lăcătuș de a-i da pe nerăsuflate replica, din care rezultă că singurul (sau cel mai mare) merit al lui Răzvan este acela că-l cheamă Lucescu. Ceea ce mă face să trag concluziile următoare: prima ar fi că picioare are voie să rupă numai cine este deja celebru. Iar a doua, mult mai veselă, este că, la un secol distanță, replica lui Caragiale, a căpătat noi dimensiuni, variante, actualizată fiind: „Ba pe-a lu’ tac’tu’!”