Avem și noi găina noastră

De câteva zile, mai exact de la meciul de tenis din Cupa Davis din weekend-ul trecut, mă preocupă răspunsul la o întrebare pe care mi-am tot pus-o pe parcursul celor trei zile (și o ploaie!) ale competiției: vârsta este sau nu un handicap? Vorbesc de vârsta mea, ca telespectator, nu de a combatanților. Deși discuția se poate purta și în acest plan. Va să zică: în anii ’60-’70, când echipa noastră reușea să joace de 3 ori finala, era o încântare să-l urmărești pe Ilie Năstase, și tot încântător era și dublul Năstase – Țiriac, alcătuit din doi jucători complet diferiți în absolut toate privințele, dar completându-se (poate tocmai de aceea) absolut fericit în teren. De un al treilea nici un putea fi vorba, mai ales că oricum nu-l aveam! Regula era cam asta: Năstase câștiga două meciuri, Țiriac pierdea tot două, diferența făcând-o dublul. Sunt înclinat să cred acum, la vreo 40 de ani după, că doar întâmplător, accidental, n-am reușit să luăm și noi o dată Cupa, altfel spus: de fiecare dată nu i-au ținut nervii pe cei doi mari jucători. Iar când ei au dispărut din tenis, practic a dispărut și România din elita Cupei Davis, de atunci încoace mediocritatea fiind cuvântul definitoriu pentru echipă și pentru fiecare jucător în parte, fie el Hărădău, Voinea sau Hănescu, cu vagi și rare sclipiri ale unui Pavel, oricum cu o clasă peste ceilalți. România, de vreo 30 și ceva de ani, se zbate între retrogradări, baraje și promovări (între două retrogradări) în Grupa Mondială, cea în care începe cu adevărat discuția despre trofeu. În meciul din weekend-ul trecut, ai noștri au câștigat în fața unor submediocri. Oricât aș încerca, nu văd nici o calitate de tenismam la cel de-ai doilea jucător al nostru de simplu, Ungur. Iar Hănescu poate fi apreciat pentru devotament, tenacitate, chiar patriotism, dar nicidecum pentru jocul anost, ticăit, insipid. Păcat că am avut grijă să distrugem dublul Mergea – Tecău, cel care devenise campion mondial la juniori, câștigând până și Wimbledon-ul. Este dublul care ne-a asigurat victoria în Ecuador, bătându-i pe frații Lapenti nu într-un meci, ci într-o epopee care a durat vreo două zile, vă amintiți? Acum, norocul ne-a surâs din nou, Ecuador fiind singura echipă pe care o putem bate. E „găina” noastră. E suficient însă ca pe anostul Hănescu să-l doară nițel umărul pentru ca rolul găinii să-l jucăm noi. Sperând că nu va fi așa, să ne bucurăm de tragerea la sorți și să așteptăm resemnați retrogradarea de la anul.