Avem echipe, avem valoare…

Mă opresc aici cu versurile, obișnuiții stadioanelor cunoscând continuarea rimată a titlului de azi. Când vorbim de valoare, sigur că ne referim la echipele din primul eșalon fotbalistic al țării, cele care se luptă pentru prezența în cupele europene. De fapt, pe ele nu le interesează strict prezența, ci banii care le-ar reveni în urma participării. Iar când zic participare, e vorba numai de a fi acolo, nicidecum și de eventualele puncte pe care le-ar putea obține, săltând astfel atât propria clasare în ierarhia UEFA, cât și coeficientul de țară, cel pe baza căruia se stabilește numărul de echipe cu care intră țara în cele două competiții, dar și numărul de tururi preliminare la care sunt obligate să ia parte echipele. Un amator de fotbal mi-a telefonat acum vreo două săptămâni, întrebându-mă dacă știu că nou promovatele în Premier League primesc vreo 150 de milioane de lire sterline din drepturi TV, adică 200 de milioane de euro. Știam. În prelungirea dialogului, m-a mai întrebat: „Și atunci despre ce vorbim?”. Păi, cam asta-i problema: ce naiba căutam noi acolo, când tot campionatul nostru, cu tot cu stadioane și cu paznici și magazioneri, nu face atâția bani? Sau altfel: cred că în toată istoria postdecembristă, adică în 26 de ani, în întreg fotbalul românesc nu s-au cumpărat/vândut jucători, în total, de 200 de milioane de euro. Aceasta este explicația cea mai simplă, pe înțelesul tuturor, a mizeriei de fotbal jucat la noi. În rest, pot grohăi toți oficialii din ambele organisme diriguitoare că lupta pentru nu știu ce e mai încinsă că niciodată și alte bazaconii d-astea. O fi încinsă, dar la nivelul cel mai de jos din Europa, din lume, din galaxie. Atunci când se întăresc, echipele noastre o fac fie cu eșuați de pe la alții, mai ales din Portugalia, fie cu autohtoni rebutați prin străinătățuri. La noi, au loc toți. Astfel, echipele capătă valoare, și nici în… hai, că am promis că nu scriu toată poema!